SOLSTIȚIUL DE IARNĂ, LUNA PLINĂ și PLOAIA DE METEORIȚI - RENAȘTEREA PĂSĂRII PHOENYX DIN PROPRIA CENUȘĂ

Cu toții știm cât de importante sunt sărbătorile de iarnă pentru noi, pentru sufletul nostru. 

Dar, înainte de a intra în febra Crăciunului, există un moment special din an despre care se vorbește prea puțin și căruia i s-a uitat importanța acum, în epoca modernă, super-comercializată. 

Binețe, dragă cititor!

Te invit să povestim despre o sărbătoare uitată și ignorată, dar care a fost foarte importantă de-a lungul timpului, considerată unul din cele mai de seamă repere ale anului calendaristic: SOLSTIȚIUL DE IARNĂ.

Doar că, în acest an, Solstițiul are o particularitate față de ceilalți ani: are loc pe Lună Plină, și în prezența unei ploi de meteoriți.

Ce efect au aceste evenimente asupra vieții omului, te invit să afli citind materialul de mai jos.

Te invit să îți iei o cană de ceai cald, și să vii să povestim puțin spre reamintire. 

Pornește și muzica pentru a-ți fi alături.

În această perioadă din an când toată lumea așteaptă cu înfrigurare (la propriu sau la figurat) sărbătorile de iarnă, un moment important trece tăcut prin viața noastră, „sufocat” de gălăgia și frenezia cumpărăturilor.

Începând cu data de 22 decembrie (21 decembrie în alți ani), intrăm în sezonul iernii.

Chiar dacă oficial iarna începe la 1 decembrie, în mod tradițional sezonul rece debutează odată cu Solstițiul de iarnă, un fenomen astrologic ce marchează cea mai scurtă zi-lumină și cea mai lungă noapte din an. 

Iar asta înseamnă că, după câteva zile de stagnare în aceleași coordonate, zilele vor începe să crească încetul cu încetul, iar nopțile să scadă până la Echinocțiul de primăvară (21 martie), când ziua și noaptea vor fi egale, și culminând cu Solstițiul de vară din 22 iunie, când avem cea mai scurtă noapte și cea mai lungă zi.

În emisfera sudică lucrurile se petrec invers, ceea ce înseamnă că acolo 21 sau 22 decembrie marchează Solstițiul de vară.

Solstițiul de iarnă a avut și are un rol important în diferitele culturi ale lumii, și se crede că a fost celebrat încă din perioada neolitică, monumentul de la Stonehenge stând încă mărturie felului în care evenimentele astrologice erau folosite în diferitele domenii ale vieții.

Momentul Solstițiului coincide cu mari sărbători ale diferitelor popoare de-a lungul timpului.

Nașterea copilului salvator, de origini divine, în preajma Solstițiului de iarnă este una dintre credințele spirituale cel mai des întâlnită de-a lungul istoriei.

Nașterea lui Horus la egipteni, a lui Mitras în Persia, lui Alban Arthan la druizi sau a lui Iisus la creștini sunt doar câteva exemple care arată că oamenii separați de spațiu și de timp au înțeles un principiu universal ce nu și-a pierdut importanța de-a lungul istoriei, și care a rămas adânc încastrat în memoria genetică a umanității.

Celebrările ce au loc în această perioadă au semnificația tainică a transformării - în spirit și suflet - la care poate avea acces oricine este hotărât să renunțe la vechi, la învechitul din el/ea, la demodat, la inutil, la lupta cu morile de vânt, pentru a putea, apoi, îmbrăca haina noului, a reînnoirii, a renașterii, a schimbării din temelii, a transformării totale.

Pentru a exista și a se manifesta, orice ființă, lucru sau stare trebuie, mai întâi, să fie creată, să se nască.

Solstițiul de iarnă este celebrarea renașterii spiritului fiecăruia dintre noi, a soarelui lăuntric, a Cristului, în conștiința fiecărei persoane în procesul de trezire spirituală.

Simbolul este copilul, Soarele iernii, aflat acum la intensitate minimă, ce crește și devine din ce în ce mai puternic, ajungând la forța sa maximă cu ocazia Solstițiului de vară din 22 iunie.

Tot așa, la nivel spiritual, fiecare om are posibilitatea și capacitatea de a crește din întunericul și frigul iernii în lumina puternică, forța și căldura verii sufletului.

Soarele ce răsare în cea mai scurtă și întunecată zi a anului poate fi comparat cu nașterea luminii din întunericul și haosul creației, pentru a ne fi un exemplu permanent și o călăuză pe drumul căutării și regăsirii de noi înșine în complicatul labirint numit simplu VIAȚĂ.

Indiferent de interpretările date de popoarele lumii, Solstițiul de iarnă marchează sfârșitul perioadei de scădere, de descompunere, de moarte aparentă a naturii și începutul unui nou ciclu de viață marcat prin renaștere, regenerare, reînnoire.

Și pentru că suntem parte importantă a naturii, Solstițiul de iarnă are un impact deosebit și asupra sănătății noastre fizice, psihice, emoționale și spirituale.

Dacă până acum, în ultimele săptămâni, am funcționat pe rezervele-rezervelor energetice ale corpului, având o stare de moleșeală, deficit de vitalitate și lipsă de chef de viață, începând cu momentul Solstițiului și odată cu creșterea zilei vom începe să ne recăpătăm forța vitală și să ne clarificăm mintea încețoșată.

Ciclul anual afectează și corpul uman deoarece suntem compuși din aceleași elemente ca și restul naturii.

Descreșterea vitalității ne-a făcut mai lenți, dornici să dormim mai mult, să ne conservăm energia, ne-a îndemnat la introspecție și la căutarea liniștii.

Odată cu sfârșitul de an începem să ieșim din „bârlog”, din hibernare.

Starea de bine începe să se facă simțită cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului și revelionului, pe seama cărora punem veselia, uitând de punctul tacit marcat pe 22 decembrie.

De aceea putem afirma că Solstițiul de iarnă este momentul anual al renașterii noastre, ca a păsării Phoenix din propria cenușă.

Acest moment important reprezintă și trecerea în zodia Capricornului, guvernată de planeta Saturn, aflată chiar în zodia Capricornului, adică în casa lui.

Saturn, sau Cronos, sau Timpul, este planeta care dă lecțiile de viață. E acel profesor sever, dar foarte corect, care nu ne lasă să ne vedem de viață fără să observăm, înțelegem, asumăm și integrăm lecția pe care ne-o aduce fiecare moment, fiecare trăire.

Saturn stă în fiecare zodie aproximativ 3 ani. Zodia principală pe care o guvernează este Capricornul; de aceea se spune că, începând cu 20 decembrie 2017 și până în decembrie 2020, planeta timpului se află acasă.

Saturn „vorbește” despre reguli și regulamente, despre principii și respect; despre corectitudine și dreptate. De aceea, lecțiile lui Saturn sunt considerate dure de către cei obișnuiți să observe doar bârna din ochiul celuilalt, să arate cu degetul spre alții acuzându-i, în timp ce ei pozează în victime nevinovate, inocente, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

Solstițiul de iarnă vine și subliniază importanța următoarei perioade în care Saturn va face dreptate acolo unde ea a fost ignorată: FĂ-ȚI ORDINE ÎN VIAȚĂ, NU MAI AȘTEPTA CA ALȚII SĂ ÎȚI REZOLVE PROBLEMELE. ASUMĂ-ȚI RESPONSABILITATEA ȘI ÎNȚELEGE CONSECINȚELE VIITOARE ALE FAPTELOR TALE!

Saturn răspunde de oasele corpului, de articulații, iar Capricornul guvernează genunchii.

Nu te lăsa îngenuncheat de oameni, de situații, de emoții; nu te lăsa copleșit de probleme, ci găsește soluții, cu curaj. Altfel, vei fi avertizat(ă) prin dureri mari articulare (în special la genunchi), osteoporoză, anemii, leucemii, mielom multiplu, hernie de disc, spondilită și spondiloză.

Particularitatea Solstițiului din acest an este că are loc concomitent cu Luna plină în Rac, ceea ce vorbește despre scoaterea la suprafață și rezolvarea problemelor de familie ascunse și negate doar pentru a da bine în fața celorlalți, și a le face ciudă cu „fericirea” iluzorie pe care omul o afișează. 

Așteaptă-te la aflarea de secrete, la deconspirarea unor taine bine ascunse, pentru că Solstițiul pe Lună plină dă la o parte gardul vopsit pentru a lăsa la vedere leopardul.

Problemele ce ies la suprafață țin de relații și de justiția divină. Încearcă să nu minți, pentru că se va afla repede, iar consecințele sunt puternice: nimeni și nimic nu îți permite să te folosești de oameni și să-i consideri naivi pentru a obține avantaje!

Ploaia de meteoriți (Urseidele, pentru că provin din Ursa Mică, sau Carul Mic), au rolul nu doar de a întări cele de mai sus, ci și de a reaminti că fiecare om este și are în el o lumină pe care este liber să o manifeste, sau să o nege, să o stingă, pentru a nu deranja societatea (și așa) oarbă.

Desigur, astrele predispun, dar omul dispune. De ce dispune? De liberul arbitru. 

Ești liber, Omule, să fii înțelept sau să renunți la acest drept din frica de a nu fi marginalizat.

Ești liber să vezi semnele pe care Universul ți le trimite atât de des, sau să le negi, considerându-le non-sensuri și prostii.

Ești liber să te crezi buricul pământului, și să îi vezi pe toți ceilalți ca pe niște fraieri pe care să-i exploatezi, sau să știi că, la un moment dat, totul se oprește și iese la suprafață pentru că, vezi tu, nu poți provoca Universul și pe Dumnezeu la nesfârșit fără să existe consecințe.

Momentul actual este despre consecințele liberului arbitru. Ele pot fi pozitive sau negative, după chipul și asemănarea deciziilor luate.

Folosește această perioadă pentru a trage linii și a face evaluări sincere ale vieții tale de până acum, și nu-ți irosi bruma de energie care ți-a mai rămas pentru lucruri de moment, inutile viitorului tău apropiat sau îndepărtat.

Bea multe lichide pentru a te hidrata și consumă multe fructe pentru a-ți lua vitaminele și mineralele foarte importante în această perioadă cu lumină solară puțină.

Dormi suficient pentru a permite corpului să se regenereze fără probleme.

Evită consumul de băuturi și de alimente grele; și organele tale sunt în renovare, deci nu le suprasolicita.

Dar, cel mai important, folosește această perioadă pentru a te reconecta la energiile universale și a te regăsi pe tine, copilul pierdut și regăsit printr-o nouă șansă a vieții.

Îți doresc un Solstițiu plin de înțelepciune!

Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar 

Arad, 22 decembrie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/12/solstitiul-de-iarna-luna-plina-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

VIAȚA ÎNTRE DOUĂ SĂRBĂTORI

Știi povestea cu Petrică și lupul? Când striga așa, de amuzament, că vine lupul, iar oamenii alergau să îl salveze. Și tot așa până ce oamenii s-au prins că Petrică își cam bate joc de ei. Iar când într-adevăr a venit lupul și a cerut ajutor, nimeni nu a mai sărit în ajutorul lui Petrică.

La fel este pentru mine povestea Crăciunului spusă de la sfârșitul lunii septembrie prin toate magazinele mari, apoi accentuată pe toate posturile de televiziune și preluată ca o boală contagioasă de oameni pe paginile de socializare în masă: Facebook, Twitter, Whatsap, etc.

Deja din vară am văzut postări cu „mai sunt ... atâtea... zile până la Crăciun”. Serios? Ce bine, altfel aș fi uitat și, Doamne ferește, mi-aș fi petrecut viața în liniște și pace.

Este atâta efervescență și atâta energie implicată în trăirea sărbătorilor cu câteva săptămâni înainte, încât atunci când ajungem la momentul așteptat, el devine fâsâit, își pierde farmecul și strălucirea.

Oamenii sunt atât de preocupați să cumpere produse (pe care reclamele bine făcute le-a indus că și le-ar dori) încât nici nu mai stau să se gândească dacă le trebuie sau nu, dacă au nevoie de atâtea și în acea cantitate.

Este ca și cum oamenii sunt hipnotizați de reclame, de muzică, de mesajele subliminale pe care le primesc cu brațele deschise, și le dau mai departe altora, postându-și bucuria sărbătorilor cu câteva săptămâni mai repede.

Desigur, mulți mă veți întreba și ce problemă am eu că voi vă bucurați 3 luni de Crăciun? Bucură-te, omule, 12 luni de Crăciun, e alegerea ta.

Dar, am o întrebare: ce s-a întâmplat în aceste săptămâni în care ai mizat totul pe o singură carte: Crăciunul și revelionul? Pe lângă câte oportunități, șanse, oameni, povești, și realități ai trecut și nu le-ai observat, preocupat de „poza” perfectă a sărbătorilor din capul tău?

Câte răspunsuri pe care le-ai cerut din partea Universului ai ignorat pentru că, nu-i așa, nu e acum momentul, trebuie să fii în turma hipnotizată, preocupată de brazi, globulețe, beteală și alte înlocuitoare ale trăirii din viața ta?

Omule, Crăciunul, revelionul, Paștele, sunt doar momente menite să stai tu cu tine, să verifici dacă ești pe calea hotărâtă de tine sau nu. MOMENTE, ai auzit?

Dacă toată viața ta se învârte în jurul acestor momente, și toată energia ți-o trimiți în aceste iluzii, nu te mira că în restul zilelor, fără sărbători, habar n-ai ce să faci cu tine și cu viața ta.

Atât timp cât A FACE ceva e mai important decât A SIMȚI, trăiești în minciună, iar bolile îți vor fi partenerii tăi de „distracție”.

Gălăgia și culorile stridente ale sărbătorilor sunt, de fapt, gălăgia minții tale și culorile stridente cu care încerci să îți colorezi viața fadă, ternă, liniară.

Omule, să știi că nefericirea, neîmplinirea, frica, furia, rușinea, ura, neiubirea, încrâncenarea ta nu vor fi alungate de niște urlete de sărbători. Emoțiile și trăirile negate și dosite nu pleacă nicăieri. Stau tăcute și așteaptă în liniște până ce te vei trezi din iluzia sărbătorilor, și te vor îmbrățișa ca pe o cunoștință veche.

Cu cât suferința interioară a omului este mai intensă, cu atât este mai puternică manifestarea bucuriei sărbătorilor.

Omule, fii sincer cu tine.

Dacă ești așa de fericit pe cât strigi pe facebook, de ce mai ai nevoie să postezi dovezile de fericire?

Nu ar fi mai bine să te retragi în interiorul tău, și să faci acolo ceea ce faci în afara ta de sărbători?

Tu faci ce vrei, oricum. Poți continua să te minți, sau te poți trezi din iluzie, așa cum tot spui tot pe facebook.

Poți fi unul din turmă, sau UNUL. 

Alegerea e a ta.

Dar fii conștient că fiecare alegere are consecințe, și că tu ești unicul responsabil pentru viața rezultată din alegerile făcute.

Omule, sărbătorile nu îți vor rezolva problemele; ele rămân acolo și așteaptă cuminți să te reîntâlnească. Ce faci după revelion? Te concentrezi pe Paște? Serios?

Viața ta este doar între două sărbători? Doar atât? Unde ești tu în restul timpului?

Cât timp te ocupi de tine, de interiorul tău, va fi sărbătoare în fiecare zi, cu artificii și cu multă lumină.

Cât timp te ignori, îți ignori sufletul, și te orientezi doar spre exterior, să nu vezi ravagiile din tine, vei vâna orice ți se spune că îți provoacă fericire.

În lipsa fericirii și liniștii tale, împrumuți surogatele lor de la societate.

Viața ta este mai mult decât între două sărbători.

VIAȚA TA ESTE O SĂRBĂTOARE, OMULE!

Nu uita asta, altfel te vor trage alții în sărbătorile lor, iar asta te va costa mult; chiar viața, într-un final.

SĂRBĂTOREȘTE-TE ÎN FIECARE ZI, OMULE, MERIȚI ASTA!

Binețe, OM înțelept!

Edith Kadar 

Arad, 18 decembrie 2018

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/12/viata-intre-doua-sarbatori.html

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

CEA MAI GREA DECIZIE DIN VIAȚA OMULUI

Se spune că omul se află la o decizie distanță de a-și schimba viața.

DECIZIE. HOTĂRÂRE. ASUMARE.

Acel moment în care faci ceva pentru tine, orice altceva ai făcut până în acel moment. Dar, cel mai important, îți asumi tot ceea ce faci, deoarece asta înseamnă că tu crezi în ceea ce faci, crezi în tine, indiferent de părerea semenilor tăi.

Dar, care este cea mai grea decizie din viața omului, cea mai dificilă hotărâre, aceea care aduce liniștea în suflet și pacea în trăire?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre decizii, hotărâri dar, mai ales, despre asumare. A ce? A ta însăți ca ființă trăitoare.

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea rândurilor și a gândurilor.

Din momentul în care ai hotărât să îți trăiești viața după principiile altora, ținând cont doar de părerile celorlalți și nu de ale tale, crezând mai mult în dreptatea altora decât a ta, te-ai trădat pe tine, te-ai părăsit, te-ai vândut. 

Iar acesta este un program lent de sinucidere sufletească. 

Da, știu că sufletul nu poate muri; este esența divină care ne animă, și fără de care omul ar fi o simplă carcasă umblătoare. Și totuși, dacă mergi pe stradă și te uiți la fețele și la privirea oamenilor, vei vedea mult gol, absență a vieții din trăire, lipsă a trăirii din viață.

Poți să observi absența omului din el însuși și din atitudinea îndreptată spre exterior, spre alții, cei străini de viața și trăirea lui, și nu spre interior, spre el însuși.

Când tot ce faci este să judeci, să condamni, să comentezi, să dai sfaturi pe care tu nu le urmezi în realitate, și încerci să duci omul să facă pașii tăi prin viața sa, te afli foarte departe de tine, de realitatea ta, de esența pe care nu o mai auzi deoarece ai renunțat la ea pentru magia observării altora.

Omul nu poate vedea în afară decât proiecția a ceea ce există deja înăuntru. 

Furia te face să vezi peste tot furie, chiar și acolo unde nu este.

Frica din tine va întuneca orice altă lumină și bucurie, făcându-te să observi doar situații care stârnesc frici, cum ar fi bolile, sau oameni care sunt la fel ca tine. Și așa mai departe.

Toți ceilalți care nu se conformează și nu se încadrează în șablonul tău de credință sunt „duși cu pluta”, „anormali”, „deplasați”, și alte adjective și epitete. De ce? Doar pentru că ies din tiparele după care ți-ai croit viața.

Și așa, încet-încet, practicând „sportul” observării și al comentării celuilalt, vei uita de tine, de nevoile tale, de esența ta, SUFLETUL. Știi tu, acea lumină din tine care conține informația cu care ai venit aici, în această existență. Iar „magia” preocupării de viața altora te îndepărtează încet dar sigur de partea divină din tine, acea lumină care ar fi menită să te călăuzească.

Tot ce vezi în exterior este o reflexie a ceea ce este în interiorul tău. Nu ai putea să vezi un lucru sau o situație dacă nu ai avea acea problemă nerezolvată în tine. Altfel, după ce criterii le-ai observa, analiza și comenta.

Dacă tu nu te-ai simți gras(ă), bătrân(ă), lipsit(ă) de valoare, dezamăgit(ă) de tine, cum altfel ai vedea exact aceste calități și nu altele în ceilalți?

Primul stadiu este observarea. E valabil pentru oricine. 

Observi situația, persoana, apoi o evaluezi. Care este etalonul? TU cu interiorul tău cu tot.

Iar pasul următor face diferența: realizezi că este vorba despre tine și despre ceva nerezolvat din interiorul tău, și te apuci de treabă, pentru a corecta ce ai de corectat. Sau nu îți dai seama (pentru că nu poți sau nu vrei) că ceea ce vezi la alții și despre care te apuci cu sârg să povestești și să comentezi este, de fapt, problema ta, și te arunci în apa adâncă a observării și catalogării celorlalți, mințindu-te că tu ești singurul exemplu pe care ar trebui să-l urmeze restul omenirii.

Ce face diferența? 

DECIZIA. HOTĂRÂREA. ASUMAREA.

DECIZIA de a-ți aminti de tine, de esența ta.

HOTĂRÂREA de a te preocupa de tine deoarece TU ești cea mai apropiată persoană a vieții tale, în timp ce toți ceilalți sunt doar imagini efemere oglindite pentru a te ajuta să revii la tine însuți/însăți.

ASUMAREA a ceea ce ești în fiecare moment, știind că te afli pe calea revenirii la esența ta, la lumina din tine, la suflet.

Nu renunța la tine doar din teama ca alții să nu comenteze. Ei vor încerca să schimbe la tine ceea ce nu pot la ei, nu sunt în stare sau nu vor din prea multă comoditate a suficienței și din refuzul autocunoașterii de ei înșiși.

Plăcerea observării, comentării și condamnării celorlalți este un miraj care te cuprinde și te înghite încetul cu încetul, ca un șarpe constrictor. Și până să îți dai seama, te-ai rătăcit de tot pe calea spre tine, spre ceea ce ești cu adevărat.

De aceea, cea mai grea DECIZIE a omului întrupat este aceea de A-ȘI RĂMÂNE CREDINCIOS LUI ÎNSUȘI, și de a nu se trăda pentru „bucuria” de a vedea că alții sunt mai jos decât el.

Oricine ia hotărârea de a fi el însuși, indiferent ce face, este un om asumat, căruia nu-i pasă de părerile tale deoarece știe clar cine este și ce vrea de la viață.

Cu cât un om este mai hotărât să rămână credincios crezului lui, cu atât va fi mai contestat de către ceilalți. Și cu cât va urca mai mult, spre lumină, cu atât vor fi mai mulți care să încerce să-l tragă înapoi, în întunericul de unde ei nu pot sau nu vor să evadeze.

Cea mai grea DECIZIE din viața omului  este să aleagă între el și ceilalți. Să ia apoi HOTĂRÂREA de ce parte se situează, și să-și ASUME consecințele ce vor urma după aceea.

Nimeni nu e răspunzător pentru DECIZIILE tale, omule. 

Tu ai HOTĂRÂT așa cum ai făcut-o. 

ASUMĂ-ȚI urmările și consecințele. 

DECIDE să HOTĂRĂȘTI în favoarea ta, și ASUMĂ-TE!

Restul sunt discuții mărunte de Facebook.

Binețe și mulțumire de însoțire, dragă OM asumat, hotărât și decis!

dr. Edith Kadar 

Arad, 11.11.2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/11/cea-mai-grea-decizie-din-viata-omului.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

DE CE NU TE IUBEȘTE DUMNEZEU? (Crezi tu!)

Aud des, mai des decât mi-ar place, oameni care spun că pe ei nu-i iubește Dumnezeu, că i-a părăsit, că sunt bătuți de El și de soartă.

Desigur, cu toții trecem, la un moment dat în viață, prin acest stadiu. Dar, oare cum poate fi depășit? Ce ne face să credem asta?

Binețe, dragă OM!

Te invit să călătorești alături de mine pe calea rândurilor și a gândurilor scrise. Te rog să citești până la capăt, și nu te transforma în lupul moralist pentru că cel ce judecă e ego, iar noi povestim despre divinitate.

De ce nu te iubește Dumnezeu?

Pentru că ești prost! Ești prost ca noaptea, dacă asta crezi! 

Și nu e o judecată, nu este o jignire, ci ia-o ca pe o afirmație. Dacă ești plin(ă) de orgoliu și de vanitate și te-ai umflat deja în pene, ești sclavul/sclava egoului înscăunat în tronul lui Dumnezeu, care nu te va lăsa să citești mai departe cu detașare, ci te va agita, te va provoca, te va scoate la „război”.

Deci... ești prost dacă spui așa ceva. Știi de ce?

Pentru că nu vezi că Dumnezeu, de fapt, te iubește mult. D-aia!

Cum poți spune că nu te iubește? De unde știi? Cine ți-a spus asta? Și ce sau cine te face să dai crezare acestei minciuni?

Unde este Dumnezeu pentru tine, omule rătăcit de iubirea Lui, și cum arată El pentru tine?

Nu sunt mistică, nu sunt bisericoasă, nu sunt religioasă; nu sunt habotnică, nici bigotă.

Sunt doar un simplu om căruia îi place viața, care a știut să se distreze pentru a avea ceva de povestit nepoților, și care a refuzat să se înscrie în șabloane, reguli și canoane.

Sunt doar un om foarte curios să aflu ce se găsește în spatele lui „nu-i voie!”, „trebuie”, „acceptă fără comentarii”, și „așa e bine pentru că așa ți se spune!”.

Sunt doar un om hotărât să-i testeze limitele de iubire lui Dumnezeu, într-o lume în care mi s-a spus că El se supără pe mine, „păcătoasa”, că mă va pedepsi; că voi arde în focul veșnic al iadului pentru că nu cred nimic fără să cercetez.

Sunt un om care, departe de a-L sfida, sunt hotărâtă să-L cunosc și să comunic cu El.

Sunt un om catalogat cu multe adjective și epitete de către cei care nu pot ieși din „cutia” gândirii impuse de către entitatea căreia i-au înmânat puterea personală - societatea.

Sunt un om hotărât să testeze limitele răbdării și iubirii dumnezeiești, făcând cât mai multe din ce nu este voie, nu este permis, în accepțiunea moraliștilor de serviciu.

Am trecut prin multe experiențe, am trăit multe sentimente, emoții, atât bune cât și mai puțin bune.

M-am aflat pe buza prăpastiei de nenumărate ori datorită deciziilor neinspirate pe care le-am luat.

Am urât oameni, am blamat, am judecat, am condamnat.

Am fumat, am băut, am avut relații tumultoase în trecut.

Am înjurat mult, și L-am înjurat pe Dumnezeu; am urlat la El, l-am luat la întrebări, I-am cerut socoteală, L-am condamnat, L-am judecat, L-am comandat.

Am fost în iadul propriilor mele trăiri, emoții și sentimente care mi-au distorsionat realitatea și mi-au „dăruit” iluzia: furii, frici, încrâncenări, încăpățânări, lașități, negări, dezamăgiri.

Am renunțat la El, L-am renegat, L-am respins.

Și totuși... El a continuat să mă iubească. Exact ca un părinte ce-și lasă copilul să experimenteze, având încredere că se va întoarce acasă, la matcă, la origine, că fiica se va reîntoarce din rătăcirile ei.

În tot acest timp, El a fost lângă mine; m-a vegheat, păzindu-mă de mine. A avut grijă să îmi trimită semne că nu mă lasă, deși eu m-am făcut că nu le văd, uneori. Mi-a scos în cale mesageri ai Lui: oameni, cărți, comunicări.

Iar când m-am afundat prea mult în labirint rătăcindu-mă, când pânza minciunilor și a iluziilor proprii s-a strâns atât de tare încât exista riscul să mă anihilez prin boli, nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să spun din tot sufletul și cu toată sinceritatea mea: „Doamne, ajută-mă, te rog!”.

Abia atunci i-am auzit vocea calmă, blândă, dar fermă. Abia atunci i-am simțit iubirea și tandrețea. 

Abia atunci L-am simțit. M-am simțit. Abia atunci când am fost dispusă să renunț la suferința inutilă. Nu mai repede.

De ce? Pentru că m-am crezut invincibilă, mai presus de tot, de toate, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că sunt mai deșteaptă decât oricine, chiar decât divinitatea. 

Iar când m-am săturat să mă chinui, să mă maltratez, să mă pedepsesc, am revenit la Părintele drag rugându-L să mă ierte. Și m-a iertat fără condiții.

M-a iertat și mă iubește și când sunt îmbrăcată și când sunt dezbrăcată; și când port pantaloni, și dacă am bijuterii, și dacă vorbesc liber și buruienos. Mă iubește și dacă sunt slabă, și dacă-s grasă sau ridată; mă iubește indiferent de vârstă.

Și știi ce mi-a spus? Că El îmi iubește esența, lumina, acea scânteie ce nu poate fi stinsă de nimeni, și că tot restul, adică forma, este inventată de MINTE.

Lumea mea s-a cutremurat din temelii de când m-am oprit din rătăciri; și se va mai cutremura până ce vor fi înlăturate toate urmele de întuneric.

Sigur că mai am furii, frici, regrete, dar știu că sunt pe drumul cel bun către mine, către esența mea, către cel care îmi vorbește și-mi răspunde cu infinită răbdare și înțelepciune - Dumnezeu.

Dar când știi că ești pe calea care ți-e menită, dispare presiunea timpului, a condiționărilor, și se așterne liniștea în interior. Și atunci poți auzi foarte clar vocea care îți vorbește și care îți transmite mesaje. Abia atunci te lași în voia a ceva ce nu mai controlezi pentru că nu mai simți nevoia, iar viața ți se așterne ca un puzzle, aducându-ți exact ceea ce ai nevoie și nu ceea ce vrei cu mintea ta creață.

Iar din această stare, de abandon, de încredințare, poți să le spui tuturor celor ce zic că pe ei nu-i iubește Dumnezeu: omule, ești prost? Habar n-ai cât de mult te iubește, dar vei ști doar atunci când îi vei da voie, când te vei fi săturat de suferință. Nu mai repede!

Namaste!

dr. Edith Kadar

Arad, 12 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/de-ce-nu-te-iubeste-dumnezeu-crezi-tu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

ESENȚA TA EXISTĂ DEJA, OPREȘTE-TE DIN CĂUTAT!

Cum aș putea scrie, în câteva rânduri, ca un gând, despre esența ta, a mea, a noastră?

Nu se poate, pentru că esența e mai mult decât un gând al unei zile descris în câteva rânduri. 

E o confesiune, o spovedanie, e o recunoaștere, o certificare; e o onorare, o celebrare, o sărbătorire, care nu se fac în grabă, din fuga și inconstanța minții.

Materialul pe care ți-l propun azi este, din motivele de mai sus, mai lung.

Dacă nu ai chef să-l citești pentru că ai alte lucruri, mai importante, de făcut, nu e nimic; îți mulțumesc mult că ai încercat.

Dacă cauți informații scurte, gen fast-food, pentru că nu ai timp pentru devenirea ta, clar nu acesta e materialul pentru tine.

Mă adresez ție, celui/celei care te afli în căutarea ta și care știi că tot timpul din lume este al tău.

Pentru că tu ești esența vieții tale și nu viața e esența ta!

Binețe, dragă cititorule!

Dacă ți-am atras atenția asupra subiectului pe care ți-l propun astăzi, te invit la o plimbare printre rânduri și cuvinte, și îți sugerez să pornești muzica atașată, pentru a ne însoți în dansul comunicării.

A evolua spiritual, în lumină, este o dorință afirmată de multe persoane în această perioadă. 

Se dau bani mulți pentru cursuri de evoluție și perfecționare spirituală și, de cele mai multe ori, omul nu simte nimic deosebit, nu simte viața diferit, nu se percepe pe el mai (i)luminat.

Ce-ai zice dacă ai afla că premisa de la care pornești este greșită, și că asta favorizează apariția frustrării și devalorizării lui „eu nu pot”, „nu sunt în stare”?

Ce-ai zice dacă ți-aș spune că te-ai născut înzestrat cu toate calitățile și abilitățile pe care alții vor să ți le vândă pe bani grei sau vor să te convingă că nu vei fi niciodată în stare să le dobândești, și că tot ce ai de făcut este doar să le activezi?

Evoluția spirituală este o himeră. 

Ea există deja! 

Te-ai născut evoluat, pentru că ai în ADN-ul tău toată cunoașterea și experiența moștenită de la părinți, bunici, străbunici, și așa mai departe, până la celula primordială apărută în urmă cu miliarde de ani.
Ești varianta de ultimă generație, cea mai evoluată, a strămoșilor tăi. Ai în tine toate informațiile, toată baza de date; trebuie doar să o accesezi și să o folosești întru trăire cu folos, adică fără irosiri inutile, fără lamentări sterile, fără plângeri și jeluiri gratuite, care nu duc la nici un rezultat constructiv.

Evoluția e o himeră creată pentru a te menține la un nivel mult scăzut al conștienței conștiinței. 

Sau în inconștiența conștiinței de tine!

Deja ești evoluat. Ești deja la capătul drumului la care te înhami din prea multă dorință de a urma curente de integrare în absolutul absolutului societății artificiale.

Toate aceste credințe false blochează evidența punând un zid în fața luminii cu care te-ai născut, și cedând controlul materiei grosiere.

Mintea începe jocul de a crea iluzii, prima fiind aceea că toți oamenii se nasc neștiutori, necunoscători, undeva jos, și că ar avea de evoluat. Cam ca o carte goală de conținut, ale cărei file trebuie scrise în timpul vieții. 

Doar că, vezi tu, paginile vieții tale sunt deja scrise, „orbirea” dată de minte prin educație, reguli, cutume sociale, împiedicându-te să vezi rândurile frumos așternute, și să începi să rescrii totul, pierzând esența.

Recreezi artificial sublimul existent.
Cam așa poate fi sintetizată viața trăită acum.

De fapt, tu ești deja acolo, ACASĂ, în CONȘTIINȚĂ, doar că nu vezi asta din cauza piedicilor create tot de tine, de mental, din frici.

Când schimbi perspectiva, lucrurile arată cu totul altfel, de la același nivel.

Omul manifestă iubire cu orice prilej, în orice moment, doar că nu observă asta, nu realizează, prea preocupat fiind de a da un nume, de a titulariza stări, emoții, fapte. Se pierde timp identificând și catalogând totul, arhivând maculatură.

„Cineva se poartă așa pentru că...”. Aici este capcana. Te oprești să observi, să teoretizezi și uiți să mai tragi concluzii și să nu te identifici cu acea situație, stare, emoție, persoană. 

Ar trebui să te detașezi, să observi fără a te implica, așa cum observi, de exemplu, o mașină care trece pe lângă tine: ai văzut-o, i-ai remarcat culoarea, ai observat și alte amănunte, dar... atât! Viața curge nestingherită de acea mașină.
La fel, și viața ar trebui observată, fără implicare.

Implicarea emoțională face ca omul să devină subiectiv, să se identifice cu toate situațiile și stările de moment, să aibă senzația că totul face parte din viața lui, și, deci... că totul trebuie rezolvat! 

Și, pe neobservate, direcția normală a traiului zilnic a fost deviată din cauza unui eveniment cu care te-ai identificat și pe care l-ai „adoptat”.

Nimeni nu spune să nu ajuți. Dar poți să o faci fără a te identifica cu acea problemă, situație? Poți s-o faci fără a cădea în capcana ego-ului care spune că „TU poți și trebuie să îi ajuți pe toți”?

POȚI să-i ajuți, dar TREBUIE să o faci? 

De ce? Pentru a te simți mai bine? 

Trebuie să o faci deoarece ți s-a cerut în mod special acest lucru, sau pentru că ai senzația că dacă nu o faci și nu ajuți așa cum consideri TU, acel om nu se va descurca singur în viață?

Situațiile sunt create pentru a-ți reaminti cine ești cu adevărat, și nu pentru a te identifica cu ele.

Un loc de muncă neplăcut are rolul de a te determina să faci o schimbare, de a găsi ceva ce rezonează cu esența ta, și nu de a te face resemnat, de a rămâne în situații ce distrug sufletul, spunând oricui că asta e crucea pe care o ai de dus în viața asta.

Nu! Asta e doar crucea pe care tu ți-ai creat-o prin frici, neputințe și limitări, și pe care ai concretizat-o, făcând-o parte integrantă din viața-ți mirifică!

Un/o partener(ă) nepotrivit(ă) nu reprezintă o pedeapsă divină din cauză de „păcate de neam” (în fond, cine a făcut alegerea parteneriatului, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă?), ci este o șansă. Care? 

De a vedea că nu ești acea persoană nefericită, ci că ești nefericit(ă) tocmai datorită alegerilor făcute.

E șansa ta de a alege altceva, ceva mai potrivit cu ceea ce ești acum, în acest moment al existenței; șansa de a înțelege că ești altfel, ești exact așa cum simți în sufletul tău: puternic(ă), independent(ă), hotărât(ă) și stăpân(ă) pe alegerile tale!

O persoană, o situație, au rolul de a te ajuta să vezi dincolo de ce îți arată ochii fizici și mintea, de a te înțelege pe tine.

De exemplu, dacă partenerul(a) (indiferent de domeniu) te face să fii nefericit(ă), trist(ă), insignifiant(ă), ce ai de învățat din asta? Că viața e nedreaptă? Că ești lipsit(ă) de noroc? Că așa ți-e soarta, karma, etc?

Asta este CONSTATAREA.

Bun, ai constatat. Diferența dintre tine și alții constă în ce anume faci cu această constatare, cum o rezolvi, cum finalizezi totul astfel încât să iasă altfel, mai bine pentru tine, în final.

Te mulțumești să faci constatarea, să o înrămezi și să o scoți de la naftalină de câte ori găsești anturajul și oportunitatea de a te face remarcat(ă) prin plângeri și jeluiri? „Muhuhuuuuu, ce nefericit(ă) sunt, viața asta e de tot rahatul, nu am noroc... am o cruce grea de dus!...”

Asta e soluția de VICTIMĂ, care lasă problema nerezolvată.

Sau faci constatarea, dar, în loc să îți folosești energia pentru a schimba ceva, ți-o irosești „croșetând” tot timpul scuze gen: „și eu ce să fac?.... unde să merg în altă parte?... cine mă mai ia?... ce vor zice vecinii, restul familiei?... e un păcat să plec...așa zice biserica, popa... îl supăr pe Dumnezeu dacă îl/o părăsesc pe cel/cea care mă face nefericit(ă)!”....etc.

Asta e soluția INVENTATORULUI de scuze, care lasă problema nerezolvată.

Recunoști situațiile în viața cunoscuților sau chiar a ta?

Apropo, ce crezi că a vrut Universul, Dumnezeu sau oricine vrei să îți arate cu acea întâmplare?
Sper că nu îmi cei spune că Dumnezeu te-a pedepsit pentru nu știu ce vină imaginară sau indusă de cei din jur; cred că poți mai mult decât atât!

Chiar crezi că asta face Dumnezeu? Se răzbună și îți aduce nefericire ție?
Dar cine, mă rog, ești tu?
Asta este imaginea ta despre divinitate?
E cam limitată imaginația și înțelegerea ta. Sigur doar atât poți?
Și, în această stare a conștiinței, te mai miri că ești nefericit(ă)?

Dumnezeu a venit și a făcut alegerile în locul tău?
De ce ai ales acel/acea partener(ă), deși toate simțurile ți-au spus că nu e potrivit(ă) pentru tine?
De ce nu l-ai auzit și atunci pe Dumnezeu?
De ce atunci ai auzit doar vocea ego-ului și pe cea a celor din jur? Pentru a putea da vina pe divinitate când vor începe să apară consecințele lipsei tale de judecată? Felicitări! Chiar credeam că poți mai mult!

Acea hotărâre de a te angaja, căsători, de a te muta împreună cu cineva, în ciuda semnalelor interne setate pe NU, au deviat traiectul vieții tale pe un alt făgaș decât cel menit ție de către esența ta. Ai posibilitatea de a schimba lucrurile, ascultându-ți instinctul. Sau nu.

De pe noua cale, aleasă în ciuda esenței tale, vei începe să trăiești experiențe la fel de distorsionate și distorsionante ca și calea pe care ai preferat-o, toate „garnisite” cu emoțiile de rigoare: frici, furii, nemulțumire, nefericire, devalorizare.

Și astfel, fiecare pas făcut pe drumul nepotrivit te va înfunda și mai mult în negativitate.

Poți alege să te lamentezi de fiecare moment care te trăiește, irosindu-ți, astfel, energia și sfârșind obosit(ă) de viață.

Sau poți alege să revii pe scurtătură, constatând că te-ai rătăcit, că te-ai negat pe tine, ți-ai negat divinul din tine, și luând hotărârea de a-ți relua drumul normal al vieții tale; acela în care te simți tu însuți, indiferent de aprecierile celor din jurul tău.

Faci asta, ți-ai recâștigat controlul asupra vieții tale.

Continui să te încrâncenezi, să te încăpățânezi în lamentări și plângeri de milă?
Unde crezi că vei ajunge?
Tu vrei ajutor și îl ceri, dar îl vrei așa cum și când îl vrei tu și nu cum poate cel apelat; deci tot tu pui condiții, că doar n-o să pierzi hățurile controlului acum, după ce ai renunțat la ele de bunăvoie când te-ai băgat singur(ă) în situație.

Deci, ce ai de învățat din această experiență, din orice experiență?

Că poți recunoaște o alegere neinspirată, și că aceasta nu a fost o greșeală ci o experiență de viață.

Că îți poți reîntâlni hotărârea și determinarea de a te recâștiga pe tine, respectul față de ceea ce ești, în esență.

Că te iubești prea mult pentru a te distruge din cauza unor idei preconcepute, teorii și cutume depășite.

Că ai forța și puterea de a face orice schimbare în viață, care să deschidă calea luminii, a adevărului

față de tine, a armoniei și liniștii sufletești.

Și când faci aceste lucruri, când le știi deja pentru că ai ales scurtătura spre tine, ajungi să realizezi adevărul din fața nasului, evidența: NU AI FOST NICIODATĂ ALTCEVA DECÂT O ESENȚĂ DIVINĂ CARE A EXPERIMENTAT PENTRU A ÎNȚELEGE, PENTRU A-ȘI SAVURA ÎN LINIȘTE STAREA DE TOT CU ȘI ÎN CARE S-A NĂSCUT!

Tu EȘTI deja!

Nu trebuie să devii altceva, decât să vii ACASĂ!

Ești ACASĂ deja? Asta e CONȘTIINȚA pură! Conștientizezi?

NAMASTE! (divinitatea din mine salută divinitatea din tine!)

Îți mulțumesc de însoțire și îți spun cu mult drag: binețe!

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 septembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/09/esenta-ta-exista-deja-certitudine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

SUNT MOMENTE ALE VIEȚII...

Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu nimeni.

Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.

Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât, oricând și cu oricine.

Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți înfrunta propriile emoții. Clipe când vrei să îți vizitezi propriul iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță ce nu are cum să se diminueze.

Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.

Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.

Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu, acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.

Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de cele imaginare.

Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu adevărat.

Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.

Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme, pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o adiere.

Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te văd!”.

Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.

Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu mai sunt repere, au fost devastate de uragan.

Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia, nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e doar...gol...

Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii în care te-ai instalat.

Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.

Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei, levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego, fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce a fost mai greu a trecut.

Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție, păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.

Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică, iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și frisoane de curățare.

Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost vizita în iad?”.

Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl mai poți face este să te abandonezi.

Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică. Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci, ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o, ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi respins(ă) de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem noi, oamenii, că îl putem condiționa pe însuși Dumnezeu.

Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine însuți, dar nu au știut să iasă.

Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult încât nu te pot distruge cu infernul meu; am vrut să-mi distrug iadul pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Accepți să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”

Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire, găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui DUMNEZEU.

Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate salva de tine însuți/însăți.

TE IUBESC!

Namaste!

dr. Edith Kadar 

Arad, 24 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

NU NUMAI TU ÎNTÂLNEȘTI OGLINZI; ȘI TU EȘTI OGLINDA ALTUIA!

Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.

Degeaba știm să vorbim dacă nu știm asculta sau citi mesajul. 

Cuvintele sunt extrem de puternice, și sunt folosite, de multe ori, ca arme: de apărare (defensive) sau de atac (ofensive).

Cuvintele sunt forma de comunicare verbală pe care o folosim cu cei cu care venim în contact. 

Comunicarea ideală ar fi să vorbim și să ni se vorbească. Este principiul dai-primești

Din păcate, pe mulți nu îi mai interesează cuvintele tale, ci vânează anumite cuvinte, iar dacă nu spui ACELE cuvinte, ești atacat de vorbele lor folosite ca armă.

Dragă OM, nu îți mai irosi energie, cuvinte și viață pentru a le răspunde celor care și așa nu sunt interesați de părerea ta. Observă că ei doar vor să spună ceva, orice, chiar și jigniri.

Normal este ca ceea ce dai și ceea ce primești să fie la același nivel vibrațional. Când ce doi comunică de la același nivel - vorbire și ascultare - comunicarea este optimă, oamenii se înțeleg, indiferent dacă discuția are vibrație înaltă sau joasă. 

Problema apare atunci când diferența dintre cele două părți este semnificativă. De ce?

1.- Autorul vorbelor vrea doar să epateze, să obțină reacții, și vorbește vorbe lipsite de el însuși. Adică vorbește a proasta, fără scop, fără țel; și atunci orice răspuns i-ai da, nu este primit, ci va născoci alte probleme, spunându-ți că tu nu ai înțeles. Oglinda spune că, de fapt, el nu a înțeles ce vorbește.

2.- Cuvântătorul vorbește a proasta, iar ascultătorul sau cititorul nu ascultă, ci doar vrea să vorbească pentru a nu tăcea. Acesta este cazul în care cu toții vorbesc, nimeni nu ascultă. Asta nu mai e comunicare, ci monolog simultan. Dumnezeu cu mila!

3.- Cel care vorbește știe exact ce spune, este asumat, dar ascultătorul e într-o altă dimensiune, ca să zic așa; el nici măcar nu e interesat cu adevărat de ce spui, ci îți va răspunde la CE CREDE el că ai spus. De ce? Pentru că el știe ce ar spune la acea temă, dar nu are curajul decât în momentul în care „ai îndrăznit” tu să vorbești. Aceștia se vor mulțumi doar cu statutul de comentatori. Nu vor avea o opinie a lor, ei doar știu că nu pot fi de acord cu tine.

4.- Cel care vorbește și cel care ascultă sunt pe aceeași frecvență; vorbesc și ascultă pe rând, fiind atenți la vorbe și la nuanțele lor. Ei înțeleg intențiile și mesajele celuilalt, și știu se se bucure de orice discuție pentru că știu că e un schimb de informație utilă pentru creșterea lor.

Orice conversație este un schimb de energie și de informație, și folosește la îmbogățirea cunoașterii: de oameni și de date.

Comunicarea trebuie să curgă, nu să fie blocată în permanență de ego-ul personal al unuia sau ambilor parteneri de discuție.

Atunci când nu ești ascultat, când celălalt îți răspunde anapoda, la ce crede el că ai vrut să spui, când în loc de argumente ți se spun cuvinte pentru a te jigni și înjura, oprește-te, că te irosești.

Nu e nevoie să le răspunzi tuturor, nici măcar să argumentezi. Fiecare înțelege de la nivelul lui de înțelegere. 

Rolul tău nu este să îi aduci pe ceilalți la nivelul tău, indiferent dacă în sus sau în jos.

Când ții cu tot dinadinsul să convingi și să îi schimbi pe ceilalți, de fapt tu ai nevoie de asta.

Poți aplica regula lui 3: poți răspunde de 3 ori, acordând interlocutorului prezumția că nu a înțeles corect. Dar după aceea, dacă nu s-a schimbat nimic, las-o baltă, și fă altceva constructiv. Pentru tine, că doar ceilalți nu-s în grija ta.

Comunicarea reală bucură, îmbogățește, binecuvântează oamenii implicați; nu blochează, nu irită, nu constrânge, nu obligă. Are rolul de a conecta energetic cele două părți. Depinde doar de la ce nivel al conștiinței comunică fiecare. Ideal ar fi să fie același nivel, sau niveluri apropiate.

Dragă OM fain, să știi că nu-i musai să comunici cu toată lumea. Acceptă că în fiecare moment vei întâlni oameni sau situații, în realitate sau în virtual, și că nu întotdeauna ai tu de învățat  o lecție. E posibil ca celălalt să aibă nevoie de lecție. 

NU NUMAI TU ÎNTÂLNEȘTI OGLINZI; ȘI TU EȘTI OGLINDA ALTUIA!

Indiferent ce faci, fii atent(ă) să investești energie în tine și nu să o irosești cu alții.

Rămâi în discuție doar dacă aceasta te ajută în creșterea și devenirea ta. Altfel te vei irosi în discuții inutile. Ai energie în plus? Fă ceva pentru tine, nu pentru alții.

Iar atunci când știi să investești energie în tine, vei deveni un exemplu de urmat, iar acesta este cel mai mare ajutor pe care îl poți acorda vreodată cuiva. 

Ajută-te pe tine, și vei ajuta întreaga lume!

Binețe, OM asumat și înțelept! 

Edith Kadar

23 septembrie 2018

 *     *     *     *    *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2018/09/nu-numai-tu-intalnesti-oglinzi-si-tu.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.