joi, 15 septembrie 2016

INTERNETUL - COMUNICARE sau DEPENDENȚĂ? - (Un altfel de) JURNAL DE CONCEDIU (II) -

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Binețe, dragă cititorule!

Continui povestea mea de vacanță, depănată sub forma unui altfel de JURNAL DE CONCEDIU.

Așa cum ți-am spus (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/09/un-altfel-de-jurnal-de-concediu-i.html), cu toții avem experiențe de neuitat în acele câteva zile de plecare de acasă. 
Ale mele nu sunt mai speciale, ci doar m-am hotărât să scriu despre ele. 

Mai exact, am simțit nevoia să împărtășesc câteva impresii activate și trăite în acele câteva zile.  
La ora la care scriu m-am întors deja acasă.

Te invit să-mi fii alături la o poveste scrisă în fiecare zi. Oare n-o fi și a ta? 



Nu are importanță unde călătorim, în ce parte a globului ne lăsăm purtați, dorința de a comunica rămâne la fel de intensă pentru mulți oameni.

Pentru mine, impresiile și emoțiile noului sunt atât de puternice încât simt nevoia să le strâng, să le adun undeva într-un săculeț al memoriei, într-un buzunar al sufletului, să le păzesc bine ca nu cumva să îmi scape ceva, să uit vreun amănunt, vreun miros, vreo priveliște, vreo trăire.
Totul e atât de nou, atât de intens, atât de... altceva!

Am ajuns cu bine în Antalya. De la aeroport am fost preluați de un microbuz și duși spre Alanya preț de vreo două ore.
Nu mi-am făcut planuri și nu mi-am lăsat mintea să „țeasă” așteptări și proiecții pentru simplul motiv că nu am mai trăit până acum așa ceva.




Chiar, de ce insistăm să ne facem planuri în mintea noastră de fiecare dată când mergem undeva unde n-am mai fost, sau întâlnim situații inedite? 
Adică, de ce încercăm să compunem cu mintea și în minte imaginea a ceea ce credem noi că ar trebui să fie sau să arate experiența ce urmează să înceapă? 
Nu am putea, pur și simplu, să ne golim mintea pentru a putea prelua și prelucra noile impresii, în loc să tot comparăm realitatea cu imaginarul inutil „croșetat” cu atâta migală în orb, pe necunoscut? Comparația cu iluzoriul e consumatoare de energie și poate crea mai degrabă frustrări decât bucurii.

Adică, habar n-avem unde mergem, dar mintea știe deja cum va trebui să arate locul respectiv; nu avem nicio idee cum arată sau cum sunt persoanele pe care le von întâlni, dar deja știm bine cum ar trebui să fie totul pentru a ne fi pe plac și a ne face plăcere. Că de nu...!

Iar dacă alții aplică aceeași tactică și asupra noastră, și ne judecă în conformitate cu ceea ce credeau ei că ar trebui noi să fim și să ne comportăm, ne supărăm tare rău și ne plângem de nedreptatea care ni s-a făcut gratuit. 
Noi avem voie, dar alții nu!



Sunt (sau mă consider) o persoană comunicativă.
Indiferent dacă cunosc sau nu persoana, cred în acel ceva care ne poate conecta la prima vedere pe noi, oamenii. Cred că nu e nevoie de multe teorii și mari filozofii pentru a face pe cineva, oricine, să comunice cu tine, sau ca tu să intri în contact cu cineva.
Cred că zâmbetul sincer, acela venit din profunzime sufletului, este „cheia” ce deschide porțile ferecate impuse de restricțiile și condiționările minții.

Mult timp m-am întrebat de ce mi-e atât de ușor să comunic cu necunoscuți, în timp ce alții întâmpină greutăți sau adevărate baraje în acest domeniu, de parcă ar fi nevoie de vreo știință studiată intens și de vreo practică îndelungată. Cred că nu mi-e frică nici de oameni, dar nici să zâmbesc.

„Comunicare la prima vedere - fără probleme, fără condiționări, fără obstacole!
Poți învăța să accepți, să lași la ușă condiționările, să fii tu însuți/însăți în prezența necunoscuților!
Totul la un preț derizoriu: un zâmbet sincer de persoană!
Pachetul promoțional poate fi al tău dacă renunți acum la falsele teorii cu care ți-ai îmbogățit viața de până acum!
Comunicare sinceră la preț de un zâmbet!”

Așa îmi trece prin mintea-mi stufoasă și jucăușă că ar suna  o reclamă la comunicarea deschisă.



Revin la concediul meu de poveste (sau de povestit) :D

După cazare am început să adulmec noul, să caut, să văd, să simt, să aud, să mă bucur.
Totul era nou, totul era extraordinar pentru simțurile mele obișnuite cu rutina. Și, bineînțeles, aș fi vrut ca totul să fie notat și comunicat.

Și atunci au apărut problemele: internetul era sublim dar lipsea cu desăvârșire, în ciuda reclamei de internet gratis, că doar era ultra all inclusive. Desigur, au avut și ei dreptate: accesul la internet era gratis după ce ai plătit o anumită sumă.
Am zis „fie!”, și am scos banii. Conexiunea era infernală, în ciuda sumei piperate pe care am dat-o în schimb, trebuia să mă reloghez la fiecare jumătate de oră, și era valabilă doar pentru un singur aparat: ori laptop, ori unul din telefoane.

În prima zi de internet mi-a venit să sparg tot de frustrare că nu am internet de calitate. Unde era internetul din România, cu cea mai mare viteză din lume, și pe care îl poți găsi peste tot?

După câteva ore bune de „luptă” cu tehnologia, am văzut privirea fiului meu de 13 ani, surprinsă de reacțiile mă-sii.
„Îmi tot atragi atenția că stau prea mult în fața computerului, dar și tu faci la fel. De ce tu ai voie și eu nu?”, mă întreabă înțeleptul meu urmaș.



Iar atunci m-am oprit, i-am spus că are dreptate, și am hotărât să intru doar câteodată, pentru a-mi verifica mesajele.
Atunci am realizat că am fost pe punctul de a strica momente, ore, zile de concediu, consumându-le cu emoții negative, în loc să mă umplu de frumos, calm și relaxare, așa cum ar trebui într-un concediu.

E copleșitor cât de repede suntem dispuși să renunțăm la bine doar de dragul de a împlini niște dorințe, așteptări și proiecții pe care mintea le face.
E înfricoșător cât de rapid renunțăm la calm doar pentru că VREM ceva plăsmuit de ego.
E tulburător cât de orbi putem deveni în fracțiune de secundă, alegând cu bună știință să nu vedem realitatea.
E trist cât de rapid și de ușor mintea anihilează sufletul, tulburându-l, întristându-l!

Am văzut că dorința mea de a comunica și altora impresiile la cald s-a întors împotriva mea.
Atunci am înțeles că eram dispusă să renunț la liniștea mea doar pentru a comunica ceva, cuiva, unor oameni care fac parte din viața mea virtuală, și nu cea reală.



De câte ori nu renunțăm la liniștea din familie, la pacea din noi, la tăcerea din jur, la realul vieții noastre doar pentru a ne conecta la iluzoriu, la virtual?
A ajuns, oare, să ne fie frică de reacțiile directe, preferându-le pe cele ale emoticoanelor?
De când a ajuns să fie mai important, mai mulțumitor un „îmi place” exprimat din buton decât un zâmbet sau o încruntătură reală?
Când am permis ca realul să devină inutil, iar virtualul să devină realitatea noastră?

Comunicarea este extraordinară, iar internetul este un instrument al naibii de util. Însă, dacă nu suntem atenți, internetul se va transforma din mijloc de comunicare în dependență. Dacă nu s-a și transformat.
Și atunci unde va mai fi liniștea noastră?

Și am știut că voi scrie abia după ce mă întorc, iar dacă cineva va fi interesat, bine; dacă nu, iar e bine, doar concediul a fost al meu.

Așa încât am continuat să le zâmbesc celor din jur, să le mulțumesc celor ce asigurau serviciile, uimită și încântată cât de rapid și ușor răspundeau cu aceeași monedă, înlocuind încruntarea cu destinderea.

Comunicarea directă ne face umani. Internetul ne transformă în imagini false a ceea ce suntem cu adevărat.
Real sau virtual?
Adevăr sau minciună?
Comunicaare sau dependență?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire îți spun!



dr. Edith Kadar 
Arad, 14 septembrie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

1.- Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

2.- Comentariile anonime NU SE IAU ÎN CONSIDERARE începând din 09 decembrie 2013!!!
Nu te ascunde cu lașitate în spatele rândurilor anonime, ci asumă-ți responsabilitatea răspunsului pe care îl dai.
Tu ştii deja cu cine vorbeşti. Altfel eu aleg să nu îl iau în considerare.
Alege să nu fii un ANONIM în viaţă.

3.- Nu îmi trimite același mesaj de mai multe ori doar pentru că nu-l vezi publicat. Ele îmi vin pe mail și le public sau le răspund când pot. Dacă nu primești răspuns înseamnă că mi-ai pus o întrebare al cărei răspuns fie există deja, deci caută-l, fie este cuprins în material, deci caută-l. Nu sunt răspunzătoare că nu ai răbdare să citești.

Mulţumesc.