joi, 28 iunie 2018

SCOPUL CARE SCUZĂ MIJLOACELE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Se spune că mijloacele folosite în viață pot fi iertate atât timp cât scopul este unul lăudabil, salvator, ajutător de semeni.

Așa este în teorie, dar practica ține de subiectivitatea interpretării fiecărui om. Pentru fiecare individ, „lăudabil, salvator, ajutător de semen” are o altă semnificație, o conotație diferită în funcție de caracterul din dotare.

Ceea ce pentru tine este un scop măreț, pentru mine poate fi foarte josnic, ilegal sau imoral. Sau invers.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre un subiect pe care l-ai trăit și experimentat sigur de-a lungul vieții, indiferent de ce parte a baricadei erai.

Fă-te comod(ă), pornește muzica și hai să începem.


Cu toții am avut experiențe de viață în care a trebuit să facem un lucru nu tocmai corect din punct de vedere legal, dar obligatoriu pentru a salva o viață sau o situație.

Atunci când ai copii, te vezi nevoit(ă) deseori să folosești mijloace... originale în scopul de a liniști puiul de om.
Pompierii sunt obligați să distrugă case sau apartamente vecine pentru a stinge un foc sau a salva vieți.

Și exemplele ar putea continua. 
Sunt convinsă că știi despre ce vorbesc.

Dar, există (prea) multe situații în care această zicală devine un slogan de viață pentru cei cu caracter sublim, dar care lipsește cu desăvârșire.
Mă refer la persoanele dispuse să facă orice, pardon, ORICE, pentru a-și împlini aspirațiile, chiar și să calce peste cadavre, să calce peste toți cei ce le stau în calea realizării viselor devenite obsesii. 
De multe ori, ei nu mai au mamă, nu mai au nici tată, nici prieteni, dacă aceștia nu sunt de acord cu planurile lor.

Ei ajung să mintă, să manipuleze, și ajung experți în a-i ataca pe cei ce le intersectează existența și a le răstălmăci vorbele, până ce ajung bietele victime să creadă că ele au luat-o razna, nu maeștrii în orice mijloace.

Eu îi numesc oameni cu caracter mic (să nu zic cu puța mică, nu-i frumos!), ce nu au curajul de a merge pe căi normale, ba chiar le consideră plictisitoare. 
Singura lor valoare și capacitate este de a ieși în evidență folosind ORICE mijloace, doar să-și atingă scopul, egal despre ce este vorba în propoziția existenței lor uniforme și fade.



Dar nu despre ei se vrea a fi acest material. 
Am făcut doar o introducere pentru a fi sigură că știi despre ce tipologie umană vorbesc. 
Nu merită să cheltuim energie și să o investim în neantul existenței lor.

Aș vrea, în schimb, să abordez un subiect foarte sensibil: despre cei ce fac aceste lucruri în domeniul evoluției și transformării personale.

Cum poți recunoaște o persoană care se folosește de dorința și disperarea omului aflat în căutarea definiției lui, a sa însăși, în scopul de a obține beneficii DOAR personale.
Scopul scuză mijloacele, îți amintești?
Și mai e una: drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

Cum poți recunoaște o persoană care te poate ajuta cu adevărat, și cum o deosebești de un impostor?

Ai putea-o recunoaște dacă nu ar exista disperarea, „cârligul” care îi atrage ca un magnet pe cei ce mint și vând iluzii.

Cu cât ești mai disperat și mai nerăbdător, cu atât vei ignora semnalele corpului și ale sufletului care îți spun să șezi blând(ă), să te liniștești.

Se spune că atunci când discipolul e pregătit, apare și maestrul.
Dar atunci când ești disperat(ă), te pregătești pentru apariția șarlatanilor.

Să presupunem că vrei să te schimbi, să fii altceva decât până acum.
Dacă pornirea e a ta și vine ca urmare a introspecțiilor tale, vei găsi calea ce ți se potrivește fără frica de a-i supăra pe „binevoitorii” care îți spun că cea mai bună metodă e - indubitabil - a lor.
Atunci totul curge normal, schimbarea curge nestingherită, ca o apă de izvor.

Dar dacă pornirea schimbării vine din singurătate și plictiseală și e motivată de „hai să fac și eu ceva ce e la modă”, îți vei crea propria lume, populată cu iluzia evoluției. 
Atunci aderi la curente, mișcări, urmezi cursuri din care nu înțelegi nici jumătate, citești tot ce îți cade la mână, și nici măcar nu observi că te mulțumești cu o himeră, te minți că evoluezi, dar viața ta rămâne la fel de fadă, anostă și neinteresantă în afara acelor întâlniri cu oameni pe care îi crezi evoluați.



Te înșeli. 
Mulți dintre ei sunt la fel de debusolați ca și tine, la fel de avizi de informație, la fel de însetați de cunoaștere, la fel de înfometați de adevăr, la fel de dornici de a se regăsi pe ei înșiși.

Când căutarea are un scop precis și nu dăunează voit nimănui, la capătul drumului se află liniștea și împlinirea sufletească ce înzestrează cu mijloace utile pentru toată lumea.

Când căutarea nu are nici un scop precis ci doar acoperă timpii morți ai cotidianului tău, la capătul drumului se află disperarea ce supune mijloacele orgoliilor și vanității, ale tale sau ale altora.

Depinde ce alegi.
Nu pot să-ți spun ce și cum să faci. Calea, mijloacele și destinația ta sunt altele.

Pot, în schimb, să-ți povestesc puțin despre mine, despre câteva din încercările mele.
Odată, mai demult, pe la începuturile căutărilor mele, eram înscrisă pe mai multe grupuri de discuții pe teme de spiritualitate, astrologie, transformare personală. Credeam că totul e extraordinar, că oamenii sunt plini de cunoaștere, iar eu eram plină de regrete pentru timpul pe care l-am irosit până atunci.
Mi se părea că toți cei de acolo știu atât de multe, iar eu sunt atât de în afară încât aveam senzația că nu voi reuși să pricep ceva într-o viață. 

Apoi, m-am obișnuit cu „locatarii”; am văzut că erau destule persoane în fiecare grup care aveau ca ocupație distribuirea de materiale tematice fără număr. 
Era când o persoană distribuia zeci de titluri și materiale pe zi. 

Citeam tot ce îmi apărea la orizontul (considerat de mine) îngust al cunoașterii mele.
Unele materiale erau groaznice și ca stil și ca informație, dar mă convingeam că doar ego-ul meu este cel ce se opune. Apoi, în timp, am văzut că așa era, intuiția funcționa bine.
Exista și există multă maculatură spirituală ce nu numai că nu ajută, dar chiar poate distorsiona mult realitatea și îndepărta omul de la adevărata sa chemare.

Și așa am început să vizitez bloguri și site-uri, și să-mi fac o idee despre ce, cum și cât se publică. 
Așa am văzut că sunt multe bloguri sau site-uri care dau copy-paste, nepublicând nimic original. 


Dar am văzut și pagini care publicau materiale al căror stil nu era al posesorului blogului, ci era al unor personalități cunoscute: Aivanhov, Osho, Walsh, sau alții, iar sursa nu era trecută. 
Bineînțeles, cititorul neavizat era vrăjit de profunzimea gândirii lui X, posesor de blog, îl felicita, iar acesta mulțumea cu multă sfioșenie, „uitând” chiar și atunci să spună adevărul. 
Iar dacă te punea sfântul să atragi atenția unei astfel de persoane, se dezlănțuia iadul, și te ataca tot pe tine, reproșându-ți că împiedici răspândirea informației. 
Și știi ce făceau mulți cititori? Îi luau apărarea tot plagiatorului, făcându-te tot pe tine troacă de porci.  

Sigur, se spune că scopul scuză mijloacele, dar nu cred că furtul, plagiatul, sau cum s-o numi, este un mijloc optim pentru scopul de a-i ajuta pe cei aflați pe cărarea căutării de sine.

Ce nu trebuie să uităm este faptul că acești plagiatori-manipulatori-răspândaci sesizează setea omului de a se culturaliza oricum, cu orice preț. 
Iar acest „oricum, cu orice preț” creează persoanele cu moralitate îndoielnică, avide după atenție, dispuse să obțină acel preț.

Cum îi poți recunoaște și cum te poți feri?

Ți-am spus, nu mai fi disperat(ă), nu mai fi umil(ă).

Întâlnesc des mesaje gen: „vreau să evoluez spiritual; puteți să-mi sugerați site-uri unde să pot descărca gratis cât mai multe cărți?”
Fascinant! Îți începi călătoria printr-o minciună, printr-un furt, prin ceva ce blochează nu duce la evoluție?
Cum poți crede că te vei lumina la creierul capului dacă înșeli, furi, plagiezi? 
Cum crezi că poți elimina întunericul necunoașterii și ignoranța crasă înșelând, iluzionându-te pe tine, de fapt?

Una din capcanele ego-ului spiritual este să crezi că ți se cuvin toate, doar ești pe cale să devii F.Z.L. adică ființă zburătoare în/de lumină. 
Cum îți ridici un pic căpșorul ce începe să se trezească, cum ai pretenția ca totul să-ți vină gratis, că totul ți se cuvine, și că cei care cer ceva la schimb sunt scârbe și vor arde în focul iadului de nestins.

Serios? Dar du-te tu la serviciul tău și lucrează fără bani. Care este diferența?


Tot ce ți-am povestit am trăit și eu, am experimentat, am făcut cucuie de la atâta dat cu capul.
Și eu am vrut să evoluez spiritual călăuzită de ego și de orgoliul spiritual.

Am căzut, m-am ridicat, am încercat altfel; am mai căzut, m-am mai lovit, dar, la un moment dat, am văzut că nu mă mai doare nimic, nici măcar orgoliul sau vanitatea, și că singura care a avut de câștigat am fost tot eu. 

Nu știu să îți spun care este calea ta.
Dar știu să-ți spun cu siguranță un lucru: dacă ai răbdare cu tine, dacă nu vrei evoluție contra cronometru și dacă nu lași mintea să îți „croșeteze” o destinație cum zic alții, sigur te vei regăsi într-o zi.
Nu fi disperat(ă) și nu crede chiar tot ce ți se spune. 
Capacitatea de a cerne binele de rău și de a-ți asculta intuiția nu se demodează niciodată, și nu-ți poate fi luată.

Ai încredere că vei ajunge acolo unde ți se cuvine.
Când acesta este scopul, mijloacele apărute sunt optime pentru tine și pentru cei din jur.

Dacă vrei evoluție pe repede-înainte, vei aduna informație inutilă ție ce-ți va îngropa vigilența și îți va adormi simțurile. 
Atunci vor apare toți „binevoitorii” pentru care scopul scuză orice mijloace, iar „bunele” lor intenții vor pava calea spre propriul tău infern.

Ai încredere în tine, pentru că acolo se află întreaga ta cunoaștere.
Când crezi că te împotmolești, universul îți scoate în cale persoana care să te ajute temporar pentru a-ți regăsi calea spre tine.
Nu ai nevoie de cineva anume care să te dirijeze.

În tine și în jurul tău sunt toate mijloacele de care ai nevoie. Care este scopul tău?

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 23 decembrie 2015


 *     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 15 iunie 2018

FORMA versus FOND

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Trăim vremuri în care se pune mare accent pe formă. 
Indiferent că vorbim despre corp, haine, mașini ultimul răcnet, case, bani fără număr, acestea devin importante, și se consideră că fără ele ești nimic. Sufletul devine ceva desuet, depășit, neimportant, iar cei care îl au ca prioritate sunt luați în derâdere, ridiculizați și marginalizați.

Strălucirea e la mare preț, iar esența e ignorată.
Într-o lume din ce în ce mai debusolată, mai nefericită, mai departe de esență, nu e greu să realizezi că superficialitatea formei câștigă în fața profunzimii miezului, fondul. 

Diferența o face alegerea personală.

Formă sau fond?
Superficial sau profund?
Minciună sau adevăr?

Binețe, dragă OM!

Te invit să povestim cu seriozitate despre neseriozitate, să analizăm adevărul minciunii, să abordăm superficialitatea cu profunzime, să discutăm despre forma fondului și despre fondul formei alese.

FORMĂ versus FOND.


Forma se modelează după fond, și nu invers.

Este logic, dacă (ai chef să) stai să te gândești: un balon ia forma a ceea ce îl umple; până atunci e o simplă gumă flască, inutilă. El poate fi rotund sau lunguieț, poți modela animale sau alte obiecte din el, dar nu poți face asta dacă în interiorul său nu există fondul - aerul.

Sau imaginează-ți un ciorap: pe picior ia forma lui. Dar dacă îl umpli cu făină sau cu orez, poți modela diferite figurine, spre deliciul copiilor.

Forma se adaptează după conținut, după fond, și niciodată invers deoarece este însăși definiția formei: se formează după ceva.

La fel se întâmplă și în cazul oamenilor: forma exterioară urmează cu conștiinciozitate fondul interior, pe care se mulează. Restul e minciună și iluzie!

Atunci când forma se deteriorează, se dezintegrează, se strică, nu ea trebuie reparată, ci ar trebui verificat fondul: poate e învechit, poate e plin de amărăciune, de ură, de ranchiună, de frici, de resemnare, de non-valoare, de tristețe și de nesiguranță.

Ce faci atunci? Umbli la formă? 
Îți faci injecții, tratamente interminabile ce costă direct proporțional cu disperarea pe care o simți? 
Ții diete drastice, te înfometezi, faci sport cu îndărătnicie pentru a-ți schimba rapid forma?

De ce? Pentru a te bucura de ceea ce vezi în exterior, cu ochii, și a putea ignora ce simți în interior?
Iar când ochii ți se vor obișnui și cu noua formă, ce vei face pentru a nu auzi murmurul sufletului, al fondului? Mai multe injecții, mai multe tratamente, mai drastice diete, antrenamente mai intense?
Până când? Cât vei amâna să observi că problema este fondul, și că forma este doar reflexia sa perfectă?

Poți încerca la nesfârșit să impresionezi prin exteriorul tău; vei fi admirat(ă) preț de câteva secunde sau minute de către cei ca tine, pentru care forma este importantă iar fondul e neglijabil.



Când discrepanța dintre formă și fond este mare, minciuna în care te scalzi „erupe”, dând acel aspect artificial.
Amintește-ți de ceea ce vezi și auzi zilnic în presă și pe paginile de socializare: artiști care încearcă să impresioneze prin formă, dar care ascund în interior drame majore, traume sufletești devastatoare, ce duc la dependențe grave, deviații ale stilului de viață, până la moarte. 
De ce? 
Deoarece lumea cere forma, considerând fondul ca fiind o pierdere de timp.
Și cine cere de la ceilalți forma? Cei al căror fond este în dezintegrare, dar refuză să audă strigătele interioare, alegând să îngroașe rândurile celor ce arată cu degetul spre alții pentru a nu se vedea pe ei.

Forma nu va putea modela niciodată fondul. Oricât de mult ar încerca cineva să o facă (a se citi „se încăpățânează”), nu va reuși.
Dar fondul va putea întotdeauna să dea strălucire formei.

Cu cât vei fi mai îndârjit(ă) să oprești timpul în loc schimbându-ți forma, cu atât fondul e mai afectat.
Atunci când sufletul e gol de trăire, sau ignorat, el este cel ce trebuie ajutat, remarcat, observat, îngrijit. Iar când se hrănește fondul (sufletul), exteriorul va lua forma lui: apare acea strălucire interioară, acea liniște și pace ce nu pot fi „zugrăvite” prin nicio operație estetică, dietă, tratament sau medicament.

Când fondul - esența, sufletul - este liniștit, această liniște se poate citi pe chipul omului, se poate vedea în formă, în corpul fizic.
Un fond îngrijit menține sufletul tânăr, aduce trăiri line, fără excese, ceea ce va „modela” totul într-o formă extraordinară, plină de armonie.

Amintește-ți oamenii frumoși pe care i-ai văzut, indiferent de riduri, greutate sau alte criterii formale.
Sau câți oameni ai văzut care, în ciuda aspectului impecabil afișat, ți s-au părut „ciobiți” sau chiar urâți.

Armonia dintre interior și exterior se poate vedea și simți ușor.
Dacă îți hrănești doar exteriorul, te minți doar pe tine, și o faci pentru a „cerși” aprecierile altora.
Dacă îți hrănești interiorul, sufletul, acesta înflorește și se va reflecta în fiecare celulă a corpului fizic.

Forma se modelează întotdeauna după fond, și nu invers.
Restul este o minciună și o iluzie. A ta.

Ce alegi?

Binețe, OM înțelept! 



dr. Edith Kadar 
Arad, 14 iunie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 13 iunie 2018

UNDE PLEACĂ SUFLETUL ATUNCI CÂND UITĂM DE EL?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 


                       
Cititorule, binețe!

Pornește muzica și stai de ascultă o poveste. Oare n-o fi a ta?




Un murmur... o stare... un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor... deși nimeni nu mi-a cerut-o...
Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav... Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere... vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...
Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului... așa am auzit.
Dar, dacă nu mai simt nimic... dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e... Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?
Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi... cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?
De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat... așa se zice?... Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...
Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări... nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!
Sunt prea egoist zici?... Hm... un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani... astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 
De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 
De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?
Nu e bine, zici? Aha... nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc... le folosesc...
Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...
Tocmai asta e... ce?... pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?... E greu!... prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?
Și de ce e, mă rog, un para... de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!
Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?.... aaaa.... SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?.... interesant!....
Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?  Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.. Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 
Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are, de fapt, nicio valoare. 
Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 
Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 
Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul.... nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...
Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.
Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 
Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...
Am vrut să te pun la respect fără să te respect.
Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.
Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător... pentru a-i câștiga pe ceilalți.
Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 
Sunt multe emoții, dar nici o trăire...
Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...
Atâtea obiecte, dar nici o valoare...
Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc... bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!.... Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?
De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.
Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.
Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?
Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?
Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?
Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!



                          
                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? Dă-mi de veste.

Cititorule, binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 03 ianuarie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.


vineri, 1 iunie 2018

COPILUL, PARTEA UITATĂ DIN TINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Ai observat că atunci când se joacă, copiii mici o fac instinctiv, interacționează din toată inima și socializează necondiționat?

Pentru ei, vârsta, religia, apartenența politică, naționalitatea, culoarea pielii sau limba maternă nu au nicio relevanță, nici măcar nu înțeleg aceste concepte.

Condițiile și condiționările le învață atunci când noi, oamenii (cică) maturi, din prea multa dragoste și atenție fata de ei, începem marea educație.

Dar dacă noi, adulții, am avea aceleași criterii de socializare ca și copiii, adică doar bucuria interacțiunii și comunicarea reală?
Dacă nu am ști și nu ne-ar interesa nimic decât momentul acela în care ne putem simți bine?
Dacă funcția omului nu ar avea nicio relevanță, nici veniturile, nici ce scrie pe eticheta hainelor?
Mașina ar avea doar utilitate practică indiferent de firmă, iar casele ar fi doar locuri de stat și de dormit, așa cum au și fost concepute, de fapt?

Din ce moment al vieții devine mai important cum arată omul decât ce spune el?
De când începem să privim totul în jur prin prisma formei și nu a fondului?
De când felul în care ne percep alții că suntem și trăim a devenit mai important decât suntem și trăim noi înșine?
Care este momentul în care uităm să fim copii, ne lepădăm de bucurii și acceptăm cu drag „hainele” restrictive ale condiționărilor?
Din ce moment al vieții a devenit mai important să-i dezumanizăm pe copii, în loc să stăm, să-i privim, să ne reamintim și să aplicăm?
De când societatea face copilul și nu copilul modelează societatea?

Care este momentul în care am renunțat la copilul din noi, și de ce am făcut-o? Pentru că așa ni s-a spus? Din goana după maturitatea ce (se presupune că) asigură integritatea societății?

Privind puțin în jur, nu poți să nu te întrebi de ce sunt atâtea anomalii, nedreptăți și războaie; oare de la prea multă maturitate neînțeleasă sau/și neasumată?

Copiii sunt puri. De când au devenit puritatea și inocența depășite, învechite?

Abia când îți vei aminti de partea uitată din tine, copilul, te vei maturiza cu adevărat!
Privește în fiecare zi un copil și reamintește-ți esența ta!

Binețe, dragă cititorule!




dr. Edith Kadar
Arad, 16 decembrie 2015


            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/copilul-partea-uitata-din-tine.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...