sâmbătă, 24 februarie 2018

LAUDA DE SINE NU MIROASE A BINE?

Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Lauda de sine nu miroase a bine?

Înainte de a-mi da un răspuns instant izvorât din stereotipurile minții tale, ai bunăvoința de a citi ce vreau să spun, și nu fă presupuneri despre ce crezi tu că aș vrea eu să spun.

Binețe, dragă OM!

Atunci când nu îi asculți pe alții ci crezi că știi ce gândesc, este o formă subtilă de laudă : „poți tu spune ce vrei, eu știu mai bine; și orice ai zice, tot știu răspunsul!...”. Probabil ai vrut să-mi spui că tu nu te lauzi niciodată și că lauda e un păcat ce va fi pedepsit crunt de divinitatea aia nemiloasă în care crezi, și alte bla-bla-uri cu care ți-ai blindat viața.

Ție, celui plin de răbdare și înțelepciune care citești acum, îți dau binețe, și te invit să povestim despre un subiect sensibil pentru ego-urile deghizate în modestie și umilință, dar foarte actual în aceste timpuri, și util celor care nu mai îndrăznesc să-și afirme valoarea din cauza „moraliștilor” de serviciu.

Te invit cu drag la un mic experiment. În acest material voi insera câteva comentarii ce vor fi scrise cu alt caracter și vor fi în paranteză. Ce rol au? Am tot fost întrebată cum să se rezolve problemele, gândurile, emoțiile. Acum te ajut să sesizezi în timp real probleme care te pot afecta și împiedica să te vezi corect.
Nu uita, eu sunt doar oglinda ta, iar tu ești a mea.
Îți mulțumesc!



Se spune că lauda de sine nu miroase a bine.
Da, sunt convinsă că ai auzit de nenumărate ori această sintagmă, în toate perioadele vieții tale. De obicei atunci când ai vrut să spui ceva despre tine, iar cei invidioși pe forța, voința și entuziasmul tău ți-au retezat-o scurt, punându-te la stâlpul infamiei pentru a-ți reaminti că nu ai voie să pășești dincolo de rândurile mediocrității.

Amintește-ți de câte ori ți s-a tăiat elanul creator cu această sintagmă, ori de câte ori ai făcut ceva original, fără să ți se fi dat voie de către cei ce (cred că) știu mai bine pentru tine. Și toate erau, probabil, însoțite de percepte religioase gen: „...vei arde în iad că te lauzi!...”, sau „...ai păcătuit în fața lui Dumnezeu lăudându-te!...”, etc.
Iar tu, cuminte, ai ascultat de cele mai multe ori, și ți-ai „revenit” în simțiri, anulându-ți orice tentativă de creație pe motiv că nu vrei să superi divinitatea care ți s-a spus de repetate ori că e degrabă răzbunătoare.

Când se vorbește despre laudă, fiecare înțelege altceva în funcție de educație, siguranța de sine și de numărul complexelor de inferioritate acumulate.

Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine ar putea fi un mare adevăr; și invers.

Dacă tu îmi spui că ești frumoasă, deșteaptă, capabilă să realizezi orice îți trece prin cap, e o laudă? 
Da, dacă eu sunt frustrat(ă) și nu îmi văd exact aceste calități în „trusoul” personal. 
Nu, dacă cred în aceste calități ale mele, deoarece ceilalți sunt oglinzile noastre, nu uita asta.

Dacă îmi spui că poți muta munții din loc, poți avea tot ce vrei tu (în funcție de sex) și că poți scoate bani din piatră seacă, e o laudă?
Da, pentru cei care și-au uitat sau rătăcit aceste abilități în labirintul lui „nu se poate”.
Nu, dacă asta e realitatea și așa și faci; nu e doar o teorie, e practica pură.


Și atunci, ce face diferența între o laudă și un adevăr?

Credința în forțele proprii!

Dacă tu nu crezi că vei fi vreodată capabil(ă) să faci orice poate schimba statusul tău actual de „nemulțumit(ă) de sine”, orice afirmație pozitivă a celorlalți va fi interpretată ca o laudă.
Și care e trăirea ce o însoțește? Invidia, desigur. 
(Dacă vrei să-mi spui acum, după citirea frazei că tu nu invidiezi niciodată, tocmai te lauzi. Cu toții facem asta, mai mult sau mai puțin. Se numește stare de negare. Stai puțin, observ-o, și las-o să treacă, nu o bloca. Și, mai ales, nu o nega, Accept-o, și va trece de la sine.)

O persoană - blocată în propriile neputințe acumulate de-a lungul vieții - se va considera nedreptățită de soartă și de viață, iar oricine va avea mai mult decât ea va fi automat un lăudăros.

Dar, oare, ce anume deranjează la cei care, cică, se laudă? De ce nu te poți bucura pentru reușita celorlalți?
(Dacă spui „dar eu mă bucur pentru toți, dar...”, observă-ți trăirile din acest moment. Dacă într-adevăr te bucuri pentru toți, de ce mai trebuie să o și spui, și încă urmată de condiționarea lui „dar...”?)
Pentru că nu starea materială, spirituală sau familială e invidiată și catalogată drept laudă, ci forța vitală și determinarea celuilalt deranjează, adică exact calitățile care crede „invidiosul” că nu le are, și că din această cauză el/ea nu vor avea niciodată nimic, alții fiind mai favorizați de soartă, de stele, de karmă.


Ceea ce pentru tine e laudă, pentru mine poate fi un adevăr.

Îți propun un exercițiu de imaginație. 
Imaginează-ți o comunitate de oameni care locuiesc și trăiesc pe un teren împrejmuit cu garduri înalte. Căpeteniile satului au spus tuturor, indiferent de vârstă, că nu au voie să treacă de granițele stabilite deoarece acolo sunt pericole nebănuite, lucruri neplăcute, arătări periculoase. 
Anii trec, și majoritatea celor din comunitate trăiesc respectând regulile și având grijă să nu iasă în afara teritoriului. Ei se consideră fericiți și mulțumiți cu ceea ce știu și văd zilnic. 
Și totuși, câțiva se încumetă să iasă în afara granițelor, fiind mânați de curiozitatea de a privi în față necunoscutul. Vestea „dezertării” se răspândește rapid, iar oamenii vorbesc despre îndrăzneala semenilor de a încălca regulile. Căpeteniile, însă, nu au nici un interes să-și piardă oamenii care muncesc și produc toate cele necesare vieții. Așa că, în loc să le spună celorlalți să iasă, să exploreze locuri și lucruri noi și să aducă noutatea în sat, le spun oamenilor că au încălcat legi divine și că „trădătorii” vor fi aspru pedepsiți. Recunoști scenariul?
Majoritatea oamenilor cred ce li se spune deoarece au fost învățați să accepte tot și să nu comenteze. Dar în sufletul lor, undeva foarte adânc, nu pot să nu invidieze curajul „dezertorilor” de a fi altfel decât li se spune, de a fi ei înșiși.

Și, într-o zi cu soare, revine în sat unul dintre curajoșii care au înfruntat cutumele și au ignorat regulile. Nu numai că arată bine, dar este prosper, înfloritor, și și-a adus și noua lui familie.

Unii îl primesc cu drag și bucurie, dornici să audă povestea succesului lui, pentru a face și ei la fel.
Alții, refuzând să vadă că îi este cu mult mai bine, îl judecă și cer pedepsirea lui, deoarece din îngrădirea minții lor nu pot vedea reușita, ci doar o încălcare a unor reguli care constituie toată viața lor.


Ori, pentru mulți, renunțarea la reguli este echivalentă cu renunțarea la propria viață, deoarece doar atât știu. Regulile sunt „mânerul” de care se agață și căruia nu-i dau drumul. Ei aleg comoditatea limitelor a ceea ce cunosc, iar teama de necunoscut îi va face să judece și să condamne tot ce este diferit de emanația minții lor.

Pentru cei care nu au curajul să pășească în afara propriilor limitări date de regulile altora, orice reușită în afara lumii lor este o laudă. 
Când trăiești într-un țarc înconjurat de un zid înalt al ignoranței, tot ce e în afară nu este real, și te agăți cu disperare de „mânerul” regulilor, pentru că e tot ce (vrei să) știi.

Dar cine face acest țarc și ridică ziduri limitatoare? MINTEA, desigur. Totul e acolo, în minte, nimic nu e real.

Ceea ce pentru tine e o laudă, pentru mine este un adevăr; doar perspectivele diferă: mintea te controlează, sau tu controlezi mintea.

„Lauda de sine nu miroase a bine”, spun cei ce nu au curajul zborului în libertatea lumii pe care și-o pot crea singuri.

Dacă faci parte din categoria celor care sunt mândri că nu vor încălca niciodată nicio regulă făurită de cei care-ți știu mai bine viitorul, probabil ai ajuns cu greu să citești până aici, dacă nu cumva mi-ai și lăsat un comentariu „usturător” la adresa celor care nu respectă.
Doar că, vezi tu, totul este o oglindă, ai uitat asta?
În loc să aperi regulile care îți creează viața, nu ar fi mai bine să începi să fii sincer(ă) cu tine și să vezi de ce te deranjează atât de tare așa-zisa laudă a cuiva? De ce nu poți crede că e un mare adevăr? De ce nu vrei să înțelegi ce anume te oprește să vezi altfel lucrurile?
Și, dacă tu nu crezi, asta înseamnă că așa e? Dacă tu nu crezi că cineva e bun și capabil, atunci nu e? Ba da, și încă cum! Nu numai că te minți în continuare, dar te și lauzi cu realitatea ta.


Oricât de mult dezaprobi (ceea ce tu cataloghezi ca) lauda de sine a altora, același lucru îl faci și tu, scoțându-ți la înaintare „virtuțile” mai des decât alții. Tu vei spune oricui că ești cinstit(ă) și corect(ă), că în viața ta nu ai făcut nici un rău, că nu poți fi ca cei pe care îi consideri/judeci răi. Tu nu faci asta..., tu nu faci aialaltă..., doar alții, tu nu! 
Te-a întrebat cineva? Nu? Și atunci de ce simți nevoia să spui asta oricui? Dacă e adevărat, e suficient că tu știi asta; dar când simți nevoia de a te „lăuda”, nu crezi o iotă din ce spui, și, de fapt, încerci să te convingi singur(ă) că așa e. Nu uita, ceilalți sunt oglinda ta.

Dacă ești din categoria celor care îi admiră pe cei ce reușesc și fac tot posibilul să iasă în afara limitărilor impuse, ești pe calea cea bună spre tine. Doar să ai grijă să nu devii o imitație ieftină a celor pe care îi admiri. Aceleași haine, aceleași comportamente și mediu de viață nu te vor transforma automat într-un om realizat, ca cel pe care îl copiezi, ci doar într-o imitație burlescă a cuiva.
Fii original(ă), împrumută doar deschiderea, curajul, determinarea și optimismul, dar, în rest, croiește-ți singur(ă) „hainele” viitorului tău.

Lauda de sine nu miroase a bine atât timp cât nu e adevărată și cât timp tu nu crezi în tine, în calitățile care te fac pe tine deosebit(ă), unic(ă).


Ai încredere în tine, în valoarea ta, în tot ceea ce faci, iar din acel moment tot ceea ce pentru alții e o laudă, pentru tine devine purul adevăr. Și atunci, ce mai contează părerea celor care nu au curajul să pășească în infinitul lumii lor proprii?

Nu ține ascuns adevărul despre tine doar pentru ca cei fără perspective să nu se simtă jigniți. Ei sunt așa oricum, pentru că ești oglinda a ceea ce ar putea să facă dar refuză, preferând comoditatea „țarcului” înconjurat de reguli.

Ai curajul să zbori și să fii așa cum ți-ai imaginat că poți fi.

Din ce categorie faci parte? 
Nu-mi spune mie pentru că eu nu trăiesc viața ta. Spune-ți-o ție, și, deci, fii cât de sincer(ă) poți cu tine, iar rezultatul se va vedea prin ceea ce vei face diferit în viața ta din acest moment.

Vei rămâne în starea care te-a îmbolnăvit, îmi vei servi scuze legate de „prea târziu”, „e ușor să vorbești, dar viața mea...”, sau „dar cum să fac, că nu știu, spune-mi... aaa, nu-mi spui...și eu cum să ies?”. Nu ieși, stai acolo și laudă-te la toată lumea ce ai fi putut ajunge tu dacă ai fi avut curaj, de parcă îl iei de la piață, nu se află în tine. Găsește soluții, nu „croșeta” noi probleme. E viața ta!

Ia-ți zborul. Ce ai de pierdut? Reguli? 
Dar realizezi ce ai de câștigat? Eliberarea de gratiile minții, pentru că doar ea ne limitează cu minciuna ei.
Adevărul e că ești nelimitat(ă), iar cu asta merită să te lauzi!

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri,  îți spun!


dr. Edith Kadar 
Arad, 28 februarie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 22 februarie 2018

UITAREA ȘI TRĂDAREA DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu. 
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine. 

Astăzi, mai mult ca oricând, insist asupra acestui motto deoarece observ cu îngrijorare dispariția omului ca individualitate și identificarea până la sacrificiu cu grupări, curente, mișcări, evenimente, societăți.
Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare. 

Binețe, dragă cititorule!

Te invit pe calea rândurilor, sugerându-ți să și pornești muzica pentru a ne însoți.


Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.
Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.

Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.

Din momentul în care nu îți mai pasă de tine și de ceea ce meriți, te-ai trădat pe tine și visele tale, ți-ai trădat scopul vieții și promisiunile pe care ți le-ai făcut mai demult. 
Din acea clipă ți-ai înmânat „cheile” viitorului celorlalți, lăsându-i să îți stabilească ei reperele existenței și ștacheta la ceea ce poți. 

Din acel moment tu încetezi să mai exiști ca entitate și devii un instrument în mâna celor care își respiră viața dictând altora cum să fie și ce să facă.
Atunci vei începe să te mulțumești cu din ce în ce mai puțin, și vei ajunge să vrei să te trăiești  mulțumindu-i pe alții.

Te trădezi atunci când nu te cunoști, când nu te mai recunoști și când ai uitat că nu există „nu pot” ci doar „nu vreau” sau „nu am chef să încerc mai mult, e mai comod să hotărască alții”.
Te trădezi atunci când uiți că te-ai născut o entitate puternică, de sine stătătoare, și ajungi să te identifici cu mișcări, curente, grupuri, societate. 

Cu cât uiți mai tare de tine ca persoană, cu atât te identifici cu o grupare mai mare în care te-ai integrat, te-ai dizolvat și în care ți-ai pierdut esența. 
Astfel încât atunci când vorbești despre tine ca societate, poți fi sigur(ă) că ai uitat deja că ești o individualitate, o entitate, că ești unic(ă).

Persoanele care își pierd identitatea ajung să se nege pe ele în afara grupurilor care le reprezintă, cu care s-au identificat, în care s-au integrat. 
Sunt persoanele cărora atunci când le adresezi o întrebare personală, îți vor vorbi  la plural pentru că au uitat singularul, explicând despre societate și problemele ei, nemaiștiind să se raporteze la ei înșiși.

Din păcate, întâlnesc din ce în ce mai mulți semeni care atât de tare au uitat de ei, de cine și ce sunt, încât nu mai știu să glumească, răspunzând repezit că vremurile actuale nu le mai permit să zâmbească. 

Ceea ce se întâmplă în exterior este o reflectare a celor trăite în interior. 


O societate nu este un organism de sine stătător, ci este compus din „celule”, din indivizi.

Există o similitudine între indivizi-societate și celule-corp. Corpul uman, sau de oricare, are vaga și greșita impresie că el dictează celulelor ce să facă. De fapt, este exact invers.  
Adevărul greu de acceptat este că orice boală pornește de la refuzul unei singure celule de a se supune unor comenzi contrare binelui său. Mintea este cea care creează iluzia corpului că este cel după care și cea mai mică celulă trebuie să se plieze. 

Nu societatea te face într-un anumit fel, TU faci societatea! Când ai uitat acest adevăr?

Atunci când uiți cine ești tu cu adevărat, ce poți și ce îți place, devii un simplu instrument în mâna celor care obțin beneficii din manipulare. 
Cu cât te negi mai mult și te identifici cu mișcări, grupuri, societăți, cu atât ești mai dezintegrat(ă) ca individualitate.

Când nu mai știi să râzi, să te bucuri de ceea ce ești și ceea ce ai, gândește-te că ar trebui să faci ceva pentru a te recompune.

Când te mulțumești cu puțin fie nu îți (mai) pasă de tine pentru că nu te cunoști cine ești și ce poți cu adevărat, fie încerci să fii modest(ă) pentru că așa îți spun alții că ți-ar sta bine.
Modestia este un cuvânt inventat pentru a te face să te simți mic, umil și a cere voie altora să exiști și să te manifești.

Atunci când îți cunoști valoarea și nu aștepți sa ți se spună ce poți și ce ai voie, întinde-ți aripile și zboară. 
Cei care îți vorbesc despre modestie sunt cei care nu au încercat niciodată zborul fie din comoditate, lene sau pentru că și lor le-au fost frânte aripile.

Nu lăsa pe alții să-ți spună cine ești și ce poți.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin și, mai ales, nu te mulțumi cu ceea ce îți spune altcineva că meriți.

Nu încerca să schimbi lumea; trebuie doar să te schimbi tu. 
Şi vei constata cu surprindere că cei din jur se vor schimba împreună cu tine. 

Nu mă întreba cum să o faci, pentru că îți voi răspunde simplu: REAMINTEȘTE-ȚI DE TINE!

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/11/uitarea-si-tradarea-de-sine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 10 februarie 2018

POVESTEA MEA ESTE (posibil) ȘI POVESTEA TA

Nu e nevoie să schimbăm lumea; e suficient doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Fiecare om își are povestea lui.

Indiferent de drumul parcurs, destinația este aceeași: împlinirea în plan personal, spiritual, emoțional, social, mintal, fizic.

De aceea, povestea fiecăruia se referă la drumul parcurs spre destinația vieții.

Putem vorbi despre rătăciri, despre regăsiri, despre renunțări, despre reorientări.
Putem povesti despre bucurii sau tristeți, despre împliniri sau dezamăgiri.
Putem spune despre părți din viață sau despre întreaga viață.
Putem trăi doar prin alții sau prin noi înșine.
Putem minți pe ceilalți, mințindu-ne, de fapt, pe noi înșine.
Putem inventa locuri și întâmplări ce nu au fost, care s-ar fi vrut a fi, dar care au fost amânate  sau pe care ni le-am interzis din diverse motive comode pentru noi.

Putem spune tot ceea ce vrem a spune, dar, într-un final, suntem doar ceea vedem zilnic în oglinda de acasă sau în imaginile oglindite de cei din jur. Totul ține de alegerea noastră: realitate sau iluzie, adevăr incomod sau minciuna confortabilă?



Povestea mea este simplă, și poate fi povestea oricui, chiar și a ta, cititorule: 

La un moment dat am ajuns să nu îmi placă ceea ce am ajuns, ce devenisem. 
Și după ce m-am săturat să dau vina pe oricine și orice din jurul meu, (timp în care lucrurile nu numai că nu s-au schimbat, dar s-au înrăutățit), m-am hotărât să schimb ceva, orice. 
Atunci a început călătoria fascinantă de la ce fusesem eu, la noul „eu”; de la imaginea pe care o cerea societatea de la mine, la imaginea mea adevărată, aceea care să mă facă să mă simt bine cu mine.

Se spune că definiția nebuniei este să faci la nesfârșit aceleași lucruri dar să aștepți de fiecare dată rezultate diferite.

Drumul spre mine, spre ceea ce este menit pentru mine, este anevoios, presărat cu multe ispite, obstacole și capcane menite să pună la încercare determinarea, voința și credința în ceea ce mi-am propus. Dar este atât de frumos!
Renunțarea la vechi, la atașamentele de tot ce înseamnă trecut, lasă urme adânci, și se poate concretiza prin boli fizice. Am trecut prin multe, și voi mai trece.

Însă, cu fiecare balast eliminat, s-a eliberat un loc în plus pentru lumina sufletului. 
Cu fiecare pas în noua direcție, am întâlnit oameni aflați pe același drum, oglinzi ale mele, ale aspectelor rezolvate și ale celor nerezolvate încă, sau care doar am crezut că le-am rezolvat.

De la fiecare om am învățat ceva, și fiecare om a învățat ceva de la mine. Și toate aceste învățături și învățăminte le dăm mai departe.

Cu timpul, am înțeles că munca pe care mi-am ales-o are legătură cu devenirea mea, care poate ajuta devenirea ta, a celui care îți dorești cu adevărat să te schimbi.

Dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic, dar am știut că voi fi un altfel de doctor: al sufletelor. Astfel, m-am dedicat și mă dedic reîntregirii omului în toate aspectele: fizic, psihic, emoțional, sufletesc, spiritual.

Da, probabil sună pompos ceea ce spun, dar pare așa doar atunci când lumina ți se pare departe, iar tu crezi că nu poți și nu vei reuși.

Se spune că nu poți ajuta un om să devină ceea ce tu nu ești. De aceea, pentru a te ajuta pe tine, a trebuit să mă ajut, mai întâi, pe mine.

Mai am mult drum de parcurs, și de abia aștept, indiferent cât de greu va fi.

Am vrut să îți spun povestea mea și să îți transmit din suflet un mesaj: DACĂ EU AM PUTUT, NU VĂD DE CE TU NU AI REUȘI!

Calea spre tine e deschisă, trebuie doar să vrei să o parcurgi. Și atunci, Universul îți va scoate în cale oamenii care îți pot fi alături pe anumite porțiuni din drum.

Sunt Edith Kadar, și sunt medic; ajut oamenii să găsească drumul înapoi spre ei, spre „acasă”. Aceasta este munca mea.

Dacă crezi că te pot ajuta în acest sens, scrie-mi mesaj sau trimite-mi mail.
Și pentru că iau lucrurile la modul serios, te rog să faci și tu același lucru cu tine: scrisul poate da doar scurte informații. Pentru mai mult, e nevoie să te văd și să te aud. 

Se spune că toți vor schimbare, dar prea puțini vor să se schimbe.
„Fii tu schimbarea pe care vrei să vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.
Nu aștepta ca lumea să se schimbe. Fă tu primul pas.

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi 

Binețe, om căutător de lumină!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 februarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/07/povestea-mea-este-si-povestea-ta.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 6 februarie 2018

ESENȚA VIEȚII ȘI TREZIREA ÎN CONȘTIINȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Sursa: internet

„TU NU AI UN SUFLET. TU EȘTI UN SUFLET. TU AI UN CORP”

Aceste cuvinte aparțin scriitorului C.S.Lewis, autorul „Cronicilor din Narnia”.

Este o afirmație cât se poate de simplă, dar care conține esența noastră, a existenței noastre aici și acum.

Degeaba spunem „am un suflet”; e ca și cum am vorbi despre ceva ce ni s-a dat temporar pentru a ne ajuta. Adevărul este că noi SUNTEM sufletul „îmbrăcat” în „haina” corpului fizic.
El, sufletul, este veșnic și constituie matricea noastră, cea după care suntem construiți și după care ființăm.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre un subiect complex: esența noastră, esența vieții. 
Știu că este un subiect sensibil, și poate fi înțeles cu adevărat doar de către cei ce încep să se trezească în conștiință. 
Chiar dacă nu știi nimic despre asta, dar vrei să afli, nu îți fă probleme, vei înțelege cu sufletul. 
Celor care vor trezire în conștiință prin ego, le urez baftă și îi rog să nu își posteze părerea fără să citească materialul.
Nu trebuie să mă crezi: sufletul (și nu mintea) îți va „șopti” adevărul lui. Ai încredere și ascultă-l!



Am tot auzit discutându-se despre esența vieții și esența umană.
Dar, oare, cât de bine cunoaștem și înțelegem cu adevărat aceste noțiuni?

De câte ori nu ne-am întrebat „Cine sunt eu și ce caut în viața mea”? Dar, de prea multe ori am amânat răspunsul, din lene, comoditate, teama de a nu supăra pe cineva sau pe acea divinitate care ni s-a spus că ar fi supărăcioasă dacă nu doar credem orbește, dar mai și cercetăm.

Dar, pentru a afla cine SUNT eu cu adevărat, cred că ar trebui, mai întâi, să știu cine și ce NU SUNT:

1.- NU SUNT CORPUL FIZIC
Acesta este doar forma pe care am luat-o pentru a „îmbrăca” sufletul, esența mea.

2.- NU SUNT CONVINGERILE MELE
Acelea sunt doar impresii, păreri și o seamă de teorii care mă ajută să știu dacă sunt pe calea mea sau am luat-o razna pe arătura superficialității.

3.- NU SUNT ROLURILE PE CARE LE JOC ÎN FIECARE ZI
Soț sau soție, fiu sau fiică, mamă sau tată, frate sau soră, coleg sau prieten, vecin, dușman, șofer, pieton, etc., sunt doar niște roluri pe care le joc în această viață, și care mă ajută să mă cunosc, să mă desăvârșesc, să mă corectez, să învăț, să evoluez și să mă trezesc la adevărata viață.

4.- NU SUNT MUNCA MEA ȘI NICI FUNCȚIILE PE CARE LE DEȚIN
Acelea mă ajută să capăt abilitățile necesare pentru a-mi procura banii pentru a mă întreține.

5.- NU SUNT IMAGINEA PE CARE O AFIȘEZ ÎN SOCIETATE
Aceea este doar reflexia în oglindă a mulțumirilor sau nemulțumirilor celorlalți, rămase nerezolvate la mine.
-Nu sunt greutatea pe care o am. Am o greutate în viața asta, dar nu sunt o greutate nici pentru mine nici pentru alții.
-Nu sunt bijuteriile pe care le port.
-Nu sunt parfumurile, oja sau fardurile pe care le folosesc.
-Nu sunt hainele pe care le port.
Toate acestea mă ajută, doar, să mă evaluez în proprii mei ochi: cu cât sunt mai devalorizat(ă), mai neînsemnat(ă) în ochii mei, cu atât mai multe semne și însemnări simt nevoia să port și să expun.
Neînsemnătatea în proprii mei ochi cere multe însemnări pe corp: bijuterii, tatuaje, piercinguri, culori țipătoare după atenție.

6.- NU SUNT OBIECTELE CARE MĂ ÎNCONJOARĂ
Ele doar îmi servesc, îmi sunt utile, pentru a-mi face viața mai ușoară, nu sunt sclavul lor.

7.- NU SUNT PROPRIETĂȚILE ȘI BUNURILE MELE
Acelea îmi servesc pentru a avea unde să locuiesc și de unde să îmi culeg roade pentru trai.

8.- NU SUNT NICI SĂRĂCIA, DAR NICI LUXUL ÎN CARE TRĂIESC
Acelea sunt doar indicatoare ale valorii pe care o am în proprii mei ochi.

9.- NU SUNT OPINIILE MELE
Acelea reflectă doar gradul de educație și de înțelegere la care am ajuns.

10.- NU SUNT EMOȚIILE MELE
Acelea au doar rolul de a mă ghida în viață pe drumul creșterii și dezvoltării ca om.

11.- NU SUNT CEEA CE SE SPUNE DESPRE MINE
Acelea sunt doar păreri ale celor ce nu vor sau nu au timp să se ocupe de ei înșiși.

12.- NU SUNT CREDINȚA MEA
Aceea are doar rolul de a mă ghida pe calea regăsirii mele, a regăsirii de mine.

13.- NU SUNT CEEA CE VĂD, CEEA CE AUD, CE SIMT, CE MIROS ȘI CE GUST
Organele de simț sunt ca o busolă ce mă ajută să mă orientez spre ceea ce îmi aduce liniștea.

14.- NU SUNT DORINȚELE MELE, NICI TOANELE MELE DE MOMENT.
- Nu sunt victima ce apare din când în când.
- Nu sunt orgoliul meu, nici mândria, nici ego-ul meu.
Toate acestea sunt doar manifestări de moment, menite să mă ajute să mă cunosc și să mă înțeleg mai bine.

15.- NU SUNT REȚELELE DE SOCIALIZARE UNDE M-AM ÎNSCRIS
Acelea sunt doar mijloace de comunicare ce permit răspândirea informației cu viteza luminii.

16.- NU SUNT CEEA CE AFIRM CĂ SUNT CU MÂNDRIE, EMFAZĂ ȘI LĂUDĂROȘENIE
Cu cât strig mai tare și susțin mai mult că sunt ceva sau cineva, cu atât nu cred acel lucru și vreau să mă conving singur(ă) că așa e prin declarații și declamații de lozinci.

17.- NU SUNT CEEA CE SOCIETATEA ÎMI SPUNE CĂ AR TREBUI SĂ FIU PENTRU A MĂ ACCEPTA
Acelea sunt doar condiții izvorâte din frustrare și complexe de inferioritate, mascate sub aspectul de bunăvoință tolerantă și acceptare amabilă.

18.- NU SUNT CEEA CE ÎNCEARCĂ SĂ MĂ CONVINGĂ ȘCOALA, FAMILIA, POLITICA, BISERICA, OPINIILE CIVICE ȘI CURENTELE IDEOLOGICE SĂ FIU.
Acelea sunt doar teorii izvorâte din minți lipsite de practică.

19.- NU SUNT CEEA CE SPUN CĂ SUNT, CI CEEA CE SIMT CĂ SUNT
Iar aceasta este o taină pe care doar eu trebuie să o cunosc.

20.- NU SUNT NIMIC ALTCEVA DECÂT CEEA CE SUNT! 
EU SUNT CEEA CE SUNT, INDIFERENT DE PĂREREA CELORLALȚI!

Sursa: internet

Toate cele enumerate până acum sunt doar imagini, forme tranzitorii ce ar trebui să fie doar indici ai felului în care „umblăm” prin viață.
Din păcate, de prea multe ori oamenii se identifică cu aceste forme efemere, transformându-le în viața însăși, ridicându-le la rang de certitudini, dându-le forța de a guverna viața și înscăunându-le pe tronul stăpânului absolut a ceea ce devin încet, încet.

Dar, atunci cine și ce suntem?

Suntem LUMINĂ DIVINĂ, acel duh sfânt, care coboară într-un corp de carne - lutul - despre care ni s-a spus, și care trăiește aici vremelnic cu scopul de a se manifesta și la acest nivel carnal.

SUNTEM DUMNEZEIREA MANIFESTATĂ ÎN PLAN MATERIAL.

Când coborâm în materie, uităm cine suntem și de unde venim datorită diferenței mari de vibrație: lumina divină coboară în „întunericul” materiei, străduindu-se să răzbată și să aducă strălucirea aici, pe Pământ.
Lumina, SPIRITUL, coboară și își creează un „instrument” de legătură cu emoțiile, numit SUFLET.

Sufletul reamintește omului ce are de făcut, care a fost menirea pe care a ales-o și a acceptat-o înainte de coborârea în materie.
Copiii știu foarte clar cine sunt și ce au de făcut deoarece emoțiile lor sunt pure, nepervertite.

Frica, ura, furia, dezamăgirea, intoleranța și alte emoții negative sunt „implantate” cu sprijinul adulților, celor (cică) atotcunoscători.

Copiii sunt puri până ce oamenii (așa zis) maturi vin și le explică „suav” că e o prostie ceea ce spun, ce văd și ce simt, transformându-i în cópiile lor fidele de nemulțumire și de închistare, date de uitarea de sine.
Copiii își atenuează treptat lumina iubirii necondiționate cu care au venit, devenind cópiile ieftine ale frustrării și neîmplinirii adulților.

Și astfel, condiționați în permanență de părinți, școală, religie și societate, copiii își diminuează treptat lumina cu care au venit înzestrați, făcând loc stratului gros de pâclă al fricilor, ignoranței și necunoașterii.

Sursa: internet

Sufletul încearcă să reamintească menirea lui, dar de (prea) multe ori este înăbușit de întunericul concretizat în ego.
Odată cu vârsta, lumina divină slăbește, ajungând la mulți să devină doar o pâlpâire slabă. Atunci, pentru că sufletul nu poate fi redus la tăcere, strigătele lui sunt confundate sau greșit înțelese, oamenii înlocuind iubirea, pacea, armonia, liniștea, cu „gălăgia” obiectelor, a lucrurilor, a formei lipsite de fond.

Iubirea va fi confundată cu nevoia, și va fi, astfel, vânată, cerșită, cerută cu hotărâre de la cei din jur.
Pacea se vrea obținută prin război și violență.
Armonia este condiționată prin haos, iar liniștea sufletească a ajuns doar o noțiune teoretică „fluturată” la o cafea de vorbă cu iz spiritual.

Dar, îți reamintesc, sufletul nu poate fi redus la tăcere.
Ego-ul este gălăgios, dar sufletul nu tace. Și, în încercarea lui de a reaminti omului cine este el, ce este și care îi este menirea, provoacă crize profunde fie la nivel fizic - prin boli - fie psihic, prin depresii sau/și psihoze, acestea având doar rolul de a scoate omul în afara minciunii și a iluziei ego-ului.

Unii dintre oameni nu se opresc nici atunci, considerând boala ca fiind o pedeapsă cruntă dată de un dumnezeu nemilos și răzbunător. Desigur, în acest caz finalul este, din păcate, previzibil: MOARTEA.

Atunci când oamenii înțeleg simptomele și se opresc din cursa nebună a vieții superficiale pentru a pune întrebări și a afla răspunsuri, sufletul se bucură, orientându-i și îndrumându-i spre locurile, persoanele și situațiile care îi pot ajuta.
Și astfel, lumina cunoașterii reapare, întărindu-se ca intensitate și risipind ceața ignoranței.

Atunci apar și rupturile în relații, deoarece o persoană trezită nu mai poate merge alături de o persoană adormită. Lumina este văzută de cei ce o ignoră drept un pericol, considerându-i pe cei treziți drept ciudați, nebuni, cu capul razna.
Tot atunci apar marile schimbări: loc de muncă, status familial (despărțiri, divorțuri), anturaj, etc. Dacă partenerii nu evoluează împreună, legătura se rupe, indiferent dacă cei doi acceptă sau nu acest lucru.

Pe măsură ce omul caută lumina cunoașterii ce există deja în fiecare și nu este dată de altcineva, va întâlni în cale tot felul de „ispite”, imagini false a ceea ce își doresc cu adevărat: informații false, profeți și maeștri falși, prieteni „binevoitori” care descurajează în permanență, toate acestea având rolul de a ajuta omul să discearnă realitatea de iluzie, binele de rău, adevărul de fals.

Sursa: internet

Fiecare alegere corectă este urmată de un salt extraordinar în ceea ce se numește CONȘTIINȚĂ.
Fiecare pas înlătură, puțin câte puțin, ceața pusă pe ochii cunoașterii, iar omul începe să înțeleagă și să realizeze iluzia și minciuna în care a trăit până atunci.

Desigur, calea e grea, e anevoioasă; mulți abandonează după primii pași, alții mai târziu, comoditatea și iluzia reușitei fiind mai puternice.
Și atunci apare, din nou, boala.

Boala este doar mesajul că omul nu face bine ceea ce face, și că s-a abătut de la calea pe care a ales-o înainte de coborârea în materie.

Cu cât o persoană este mai hotărâtă să meargă spre lumină, cu atât încercările devin mai puternice.
E testată determinarea, voința și încrederea în ea însăși și în mesajele trimise de suflet.

Pe drumul spre lumină mulți pornesc, dar puțini ajung. Și împuținându-se pe parcurs, oamenii în lumină vor ajunge să fie singuri, doar în tovărășia lor și a credinței care îi animă.

Și acolo sunt oameni care se opresc din drum, neputând duce mai departe povara singurătății și a solitudinii căutătorului de și în lumină.

Cei care ajung să facă pace cu fricile, furiile, nemulțumirile din ei (manifestate prin oameni și situații incomode apărute în cale), vor deveni conștienți de esența lor, de conștiința ce se dezmorțește încet și ocupă locul ignoranței. 

CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI.

O persoană trezită știe cine este și nu mai pleacă urechea la păreri emise de oameni, curente, sisteme, teorii pompoase.

Iar atunci când se trezește, omul ȘTIE că este PARTE DIN DUMNEZEU, DIN LUMINA LUI VENITĂ SĂ SE MANIFESTE VREMELNIC ÎNTR-UN CORP MATERIAL.

Cel trezit este în armonie cu el însuși, cu Universul, cu legile care îl guvernează, cu conștiința universală.
Și pentru că ȘTIE și are credință în ceea ce știe, va fi hulit de umblătorii prin întunericul ignoranței, cei care au abandonat drumul trezirii, sau care nici măcar nu s-au încumetat să pornească, găsindu-și scuze de victimă.

Un om trezit ȘTIE că e parte din Dumnezeu, că trupul e biserica lui și că sufletul e vocea prin care comunică cu sferele divine.
O persoană trează în conștiință știe asta și nu simte nevoia să se împăuneze spunând în dreapta și în stânga cât de evoluat este.

Când ești conștient de conștiința divină ce te animă, mintea și ego-ul tac, și se așterne liniștea, pacea și armonia în viață, în fiecare celulă a corpului.
Până și fizicul începe să manifeste energia divină, iar bolile dispar și corpul își oprește procesul de îmbătrânire și de degradare. Apare vindecarea, și omul, parcă, întinerește.
Atât timp cât poți manifesta lumina și conștiința divină în corpul fizic, moartea nu își are sensul.

Mulți pornesc, puțini, foarte puțini ajung.

Sursa: internet

Un om trezit atrage - prin lumina pe care o manifestă - oameni care caută și ei, ajutându-i să-și găsească drumul optim pentru ei. 
Armonia se extinde ca o rețea prin care  circulă nestingherite iubirea, pacea și liniștea sufletească.

Dumnezeu a vrut să învețe tot ce este de învățat și să manifeste toate emoțiile și trăirile pe care le-a creat. Și pentru a învăța cât mai mult, s-a multiplicat și a trimis pe Pământ câte o parte din el numită  OM.

OMULE, tu ești lumină divină, parte din Dumnezeu, care știi, deci, tot ce știe el, indiferent ce îți vor spune cei ce au ales comoditatea stagnării și călduțul ignoranței.
Știi și simți asta, dar frica de iadul promis (de oameni, nu de divinitate) te împiedică să vezi evidența.

Și dacă ești parte din Dumnezeu, de ce te mulțumești cu puținul dat de teorii, cutume, idei și ideologii create de oameni?

Poți fi nelimitat, de ce alegi limitele?
Poți fi lumină, de ce alegi întunericul ignoranței?
Poți fi iubire, de ce alegi frica?
Poți fi divinitate, de ce alegi focul iadului?

TU EȘTI CEEA CE EȘTI!

Ești mulțumit(ă)? 
Ești fericit(ă)? 
Ești liniștit(ă) în conștiință?

EȘTI CEEA CE EȘTI! 
FII CEEA CE EȘTI! 
MANIFESTĂ CEEA CE EȘTI!

NAMASTE, OM! (Lumina din mine salută lumina din tine!)

Sursa: internet


dr. Edith Kadar 
Arad, 05 februarie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

RUTINA și SCHIMBAREA DE SINE

Pe măsură ce te trezești și lași schimbarea să-și facă treaba în viața ta iar tu nu te mai opui Universului, vei observa că fiecare z...