duminică, 4 iunie 2017

UNDE PLEACĂ SUFLETUL ATUNCI CÂND UITĂM DE EL?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     * 


                       
Cititorule, binețe!

Pornește muzica și stai de ascultă o poveste. Oare n-o fi a ta?




Un murmur...o stare...un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor...deși nimeni nu mi-a cerut-o...
Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav...Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere...vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...
Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului...așa am auzit.
Dar, dacă nu mai simt nimic...dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e...Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?
Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi...cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?
De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat...așa se zice?...Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...
Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări...nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!
Sunt prea egoist zici?... Hm...un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani...astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 
De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 
De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?
Nu e bine, zici? Aha...nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc...le folosesc...
Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...
Tocmai asta e...ce?...pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?...E greu!...prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?
Și de ce e, mă rog, un para...de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!
Cum zici?...stai să scriu, că e greu...cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?....aaaa....SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?....interesant!....
Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?   Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.......Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 
Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are. de fapt, nicio valoare. 
Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 
Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 
Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul....nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...
Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.
Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 
Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...
Am vrut să te pun la respect fără să te respect.
Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.
Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător...pentru a-i câștiga pe ceilalți.
Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 
Sunt multe emoții, dar nici o trăire...
Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...
Atâtea obiecte, dar nici o valoare...
Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc...bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!....Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?
De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.
Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.
Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?
Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?
Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?
Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!



                          
                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? Dă-mi de veste.

Cititorule, binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 03 ianuarie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.