vineri, 29 septembrie 2017

TE DEZAMĂGESC? DAR CIN’ TE-A PUS SĂ TE AMĂGEȘTI?


Se pare că în ultima perioadă dezamăgesc lumea, chiar și pe cei apropiați mie.

Adică îi dez-amăgesc, le înlătur amăgirile, minciunile, imaginile false pe care și le-au creat despre mine. Și e foarte bine! 
Indiferent că este vorba despre păreri bune sau mai puțin bune, acestea se schimbă. TREBUIE! E una din dățile în care „trebuie” are justificare, chiar dacă unii s-au pus cu psihanaliza pe acest cuvânt.

Spectrul dezamăgirii celorlalți a fost devastator pentru mine până la un moment dat, când am înțeles că eu nu pot amăgi pe cineva.

OMUL SE AMĂGEȘTE SINGUR!

Cine se amăgește? 
- Cel ce are așteptări de la tot și de la toate.
- Cel ce îi apreciază pe ceilalți după chipul și asemănarea sa.
- Cel ce, în loc să cunoască, proiectează imagini false, ceea ce el/ea crede despre celălalt.
- Cel ce nu ascultă cu adevărat ce are de spus altcineva, ci presupune ce vrea să spună.
- Cel ce citește printre rânduri ceea ce comunică celălalt.
- Cel pentru care imaginea din mintea lui, iluzia, este mai puternică decât realitatea.
- Cel ce își proiectează pe celălalt propriile stări, trăiri, emoții, fără să fie interesat de ale persoanei în cauză.
- Cel ce pune rândurilor citite propria voce interioară.
- Cel ce, din anumite motive, nu este interesat să îl cunoască pe celălalt, mulțumindu-se să presupună.

Dar, cine are așteptări, cine face proiecții, cine se amăgește pentru ca, apoi, la primul semn că nu e așa, să se dez-amăgească?
Sufletul? Nu, pentru că el SIMTE adevărul.
Spiritul? Nu, pentru că el ȘTIE adevărul.
Sinele divin? Nu, pentru că el CREEAZĂ adevărul.
Emoționalul? El TATONEAZĂ adevărul.
Psihicul? El ACCEPTĂ adevărul.
Corpul fizic? El SE HRĂNEȘTE cu adevărul.

Atunci, cine?
Mentalul, mintea, acea voce interioară care face gălăgie, pe care noi o credem, cu care ne identificăm până la autodistrugere.
Mintea, care TE MINTE!!!
Mintea, care îndrugă verzi și uscate, care te împiedică să vezi problemele din interiorul tău, îndreptându-ți atenția în afară, la ceilalți.
Mintea, care nu poate tăcea nicio clipă, menținându-te într-o gălăgie permanentă, doar ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și să te simți bine.
Mintea, care îți folosește emoțiile pentru a te controla și manipula.
Mintea, care te posedă pe tine după ce ai capitulat și i te-ai supus, „colorându-ți” viața cu cele mai terne culori pentru a fi sigură că nu ieși din cuvântul ei.
Mintea, care are grijă să îți amplifice toate emoțiile negative: frica, furia, ura, ranchiuna, ciuda, gelozia, încrâncenarea și încăpățânarea, să le dea forță și să creeze „demonii” care te vor ține captiv în lumea devalorizării și nerealizării de sine.

Mintea, care creează o lume falsă, care te îndepărtează de tine, de esența ta divină, și care îți „naște” iluzia sau matricea (matrix) mincinoasă care, normal, te amăgește.
Mintea, care te îndepărtează de adevărul tău pentru a ți-l „împrumuta” pe al ei.

Mintea ta nu este a mea, deci eu nu pot să te amăgesc. Deci... nu te pot nici dez-amăgi, darmite să te dezamăgesc.
Ți-ai făcut-o singur(ă)!

Și atât timp cât ai ochii legați de către mintea ta, vei fi umilul și utilul servitor al celor care au aflat că pentru a-ți menține iluzia ai face orice, doar să ți se îndeplinească dorințele.
Vrei bani? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei putere? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei să ai dreptate? Asta vei avea, cu orice preț.
Vrei să stăpânești? Asta vei face, chiar cu prețul vânzării sufletului.
Vrei evoluție spirituală trâmbițată și anunțată cu orice prilej? Mama-Minte îți va crea iluzia perfectă de înalt-evoluat-planetar.
Vrei să-ți hrănești orgoliul și mândria? Nicio problemă, se rezolvă, imediat ce sacrifici IUBIREA, inutilă și deranjantă pentru mintea suverană.

Atât timp cât VREI ceva sau pe cineva, cât ȚI SE CUVINE ceva sau cineva, cât îți dorești dreptate cu orice preț sau cât nevoia de a-i mulțumi pe alții rămân dorințele tale care te animă, asta va fi viața ta: o marionetă mânuită cu dibăcie de maestrul absolut, mintea.

Iluziile vor deveni adevărul tău, iar creatorul lor - mintea - va avea grijă să le înmulțească și să creeze cu ele un zid gros de nesiguranțe și îndoieli care te vor ține departe de esența ta, de dumnezeire.

Fii atent(ă) la dezamăgiri. Ele sunt binecuvântări divine deoarece arată că bucăți de amăgire se desprind din zidul minții, șubrezindu-l încet-încet.
Dă-ți voie să fii dez-amăgit(ă) pentru că asta înseamnă că ieși din jocul minții.
Nu-ți pierde vremea să fii frustrat și furios; aceea e mintea, acela e ego. Du-te mai departe și mulțumește sinelui tău divin că te scutură de amăgirile minții.
Dă-ți voie să fii dezamăgit(ă). E cel mai frumos cadou pe care îl poți primi de la viață. E primul pas pe drumul de întoarcere către tine cel/cea adevărat(ă).

Dă-ți voie să manifești toate furiile, frustrările și dezamăgirile; doar așa faci curățenie în tine, doar așa redevii, încet dar sigur, om adevărat, nu imitație umană, copie socială sau caricatură umanoidă.
Dă-ți voie să-ți fie frică. Doar un robot nu simte nimic.
Dă-ți voie să fii tu, și vei vedea că, în timp, întunericul va dispărea, și vei reîncepe să simți ceva ce ai idealizat mult timp: IUBIREA, pe Dumnezeu.

Ai de ales: trăiești în lumea minții, deci te amăgești, sau ieși din ea, iar primul pas este să te dez-amăgești.

Crezi că e ușor? Abia aștepți să-mi scrii că alegi varianta 2? Ai mare grijă, mintea ta veghează, și te va menține în iluzia afirmațiilor teoretice, îndepărtându-te de practică.

DEZ-AMĂGEȘTE-TE, omule, pentru a redeveni OM, adică manifestare divină!

NAMASTE!

Fotografia postată de Statusuri.

dr. Edith Kadar 
Arad, 29 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

IUBIREA DE SINE, ÎNTRE EGO ȘI ADEVĂR







Te-ai gândit vreodată care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
Te-ai gândit că, indiferent ce s-ar întâmpla neplăcut, negativ în viața ta, acel lucru are o cauză primară pe care o poți găsi doar dacă dai la o parte emoția și îți folosești rațiunea? Dacă ai răbdare să analizezi, să te duci pe firul ierbii, cum s-ar zice, și să le pui pe toate cap la cap, vei vedea că toate drumurile duc în același loc. 
Este un punct comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești.
Este IUBIREA DE SINE!

Binețe, cititorule!

Înainte să sari și să faci vreun comentariu legat de titlu, te sfătuiesc să-ți folosești înțelepciunea de a citi până la capăt acest material, și de a nu scoate din context ceva care servește doar ego-ului tău, pentru a-l hrăni și a-l scoate la înaintare ori de câte ori devalorizarea de sine îți dă ghes.
În fond, despre asta vreau să-ți vorbesc: de ce suntem așa cum suntem, de ce nu ne mai auzim unii pe alții și de ce vrem tot timpul să avem dreptate.

Găsește-ți un loc confortabil, creează-ți un moment doar pentru tine, pornește muzica și hai să povestim.



Auzim în fiecare zi tot felul de lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează; după sufletul nostru, bunul simț din dotare, setările morale și credințele pe care le stăpânim sau ne stăpânesc.

Ceea ce este bucurie pentru unii, e motiv de supărare, tristețe, și dezamăgire pentru alții.
Gândește-te la reacția pe care o provoacă rezultatul unui meci decisiv sau rezultatul alegerilor prezidențiale, de exemplu. Suporterii câștigătorilor se bucură, pe când cei ai echipei învinse își manifestă frustrarea în diferite moduri.

De ce ne bucurăm când cineva, cu care ținem, câștigă? Ne ajută asta să fim mai buni, mai sănătoși, să mâncăm mai bine, să se instaleze pacea și armonia în viața noastră?

Dar, de ce ne deranjează când pierde cineva cu care ținem? Doar nu în asta constă viața noastră, nu? Sau da?

Ce ne face să fim atât de tranșanți în părerile legate de persoane, lucruri sau evenimente străine vieții noastre încât să permitem ca rezultatele să ne afecteze direct calitatea energiei care ne curge prin corp?

Suntem așa pentru că am uitat de esența noastră, de forța, puterea și înțelepciunea cu care am venit înzestrați în codul genetic, ne-am anulat capacitatea de a ne crea propria lume, propriile reușite, și, din uitare de sine, am înmânat controlul construcției vieții unor arhitecți străini sufletului, dar prieteni buni ai ego-ului: AȘTEPTĂRILOR și PROIECȚIILOR.

De ce dăm atâta importanță așteptărilor și proiecțiilor pe care nu ni le cere nimeni, dar pe care le ridicăm la rang de importanță vitală?
Hai să vedem împreună.

AȘTEPTĂRILE apar atunci când ne-am rătăcit pe drumul echilibrului, armoniei, păcii și iubirii.

PROIECȚIILE apar atunci când, în loc să remediem imediat situația, avem pretenția ca altcineva, pe care noi l-am proclamat puternic, să repare toate stricăciunile pentru a ne face echilibrați, armonioși, împăcați cu noi și plini de iubire.

Ne așteptăm ca altcineva, proiectat de noi capabil, să vină să ne repare stricăciunile pe care tot noi le-am creat, și să ne readucă liniștea pe care o construiește fiecare după cum crede.
De ce? Pentru că am pierdut contactul cu noi înșine, cu esența noastră, cu iubirea de sine cu care ne suntem datori. Și atunci, în lipsa unei imagini proprii, folosim ca oglinzi imaginile celor din jur, interpretându-le ca fiind ale noastre, și încercând să le ajustăm prin prisma așteptărilor și ale proiecțiilor pe care le facem.

Cele mai banale și mai frecvente exemple le vedem zilnic în relațiile interumane.
Indiferent de genul (masculin sau feminin) pe care îl voi folosi, exemplificările sunt valabile pentru toată lumea.

„Mă aștept ca viitorul partener de viață să fie exact așa cum l-am proiectat în visele mele, începând din copilărie și până acum. Altfel voi fi o victimă nefericită.”
Și ce ai făcut tu pentru ca visele tale să devină posibile? Tu te-ai construit pentru a îndeplini dorințele cui? Fericirea e dată doar de tine, ea nu e creată și făcută cadou de alții.

„Mă aștept ca partenera de viață să-mi alunge singurătatea, pentru că așa mi-am proiectat consoarta ideală”.
Aha, deci ești singur în viața ta? De ce? Când ai întrerupt parteneriatul cu tine însuți? De ce altcineva trebuie să-ți umple golul lăsat când te-ai pierdut pe tine însuți?

„Mă aștept ca toată lumea să vadă cât de bun și valoros sunt, atât acasă, cât și la serviciu; să mă laude în conformitate cu imaginea pe care eu vreau să o proiectez în exterior”.
Și care e acea imagine? Pentru că dacă nici tu nu știi, vei avea toată viața așteptări incorecte, ireale. Cât de bun și valoros ești cu adevărat? Abia când vei ști, nu te vor deranja aprecierile altora.

„Viața mea este razna pentru că nu sunt tratată așa cum cred că aș merita  din plin, și mă aștept ca toată lumea din jurul meu să vadă câtă nevoie de ajutor am”.
Ai nevoie să te regăsești pe tine însăți, sau de corul bocitoarelor? Păi, dacă tu te tratezi cu atâta lipsă de respect de sine, cum te aștepți ca alții să te trateze?

”Tuturor pare să le meargă cu mult mai bine decât mie; alții sunt mai sănătoși, mai tineri, mai puternici, mai rapizi, mai bogați decât mine. Din această cauză mă consider nedreptățit și mă aștept să fiu ajutat, iar soarta să mă răzbune”.
Ok, știi că astea sunt proiecțiile tale proprii, nu-i așa? Acestea sunt grade de comparație, ceea ce înseamnă că în mintea ta există un etalon. Iar dacă tu ești acela, nu te deranjează să fii unul aflat pe minus? Măcar știi clar ce înseamnă sănătos, tânăr, puternic, bogat, rapid, sau sunt noțiuni create doar de frustrarea ta, sau împrumutate de la televizor?

„Nu mă descurc cu banii, iar din această cauză mă aștept să primesc totul gratis pentru că mi se cuvine! Toți cei care îmi cer bani sunt niște exploatatori nesimțiți și nesimțitori la nevoile și necesitățile celor oropsiți de soartă”.
Deci singura diferență dintre cei care au bani și tine este că sigur ei sunt escroci nesimțiți și că nu e posibil ca ei să fi muncit pe brânci și să nu-și piardă timpul cu plângeri de milă și jeluiri legate de cine cred că ar putea ei fi, cum faci tu, nu-i așa? Păi, dacă te crezi oropsit, tu îți dai seama ce imagine distorsionată poate crea mintea ta în această situație?

„Sunt bolnavă și de aceea mă aștept ca toată lumea să mă menajeze, să mă ajute, să mă servească și să-mi fie la dispoziție când și cum vreau. Și totul gratis pentru că, nu-i așa, sunt neputincioasă. Mă aștept ca în această situație nu numai să nu plătesc nimic, dar să și primesc bani pentru că sunt o biată victimă!”
Deci tu nu ai nicio vină? Nu hotărârile, încăpățânările și orgoliile tale din perioada înfloritoare te-au adus în casa bolilor, nu-i așa? Îți dai seama că proiectând pe ceilalți imaginea de salvator ai uitat tu, de fapt, cum să te mai ajuți și ești dispusă să accepți orice atât timp cât ți se respectă, tot ție, condițiile? Bolnavă, bolnavă, dar măcar orgolioasă, nu? 

„Sunt atât de corect, respect toate regulile, țin toate posturile; nu înjur, mă îmbrac decent. Sunt foarte credincios și foarte evlavios. Mă aștept ca toți să fie la fel, să se comporte și să vorbească într-un anumit fel, altfel nu stau de vorbă cu ei. Dacă se îmbracă cum nu-mi place, mănâncă altceva, au altă opinie sau orientare politică și religioasă decât mine, nici nu merită să îi salut pentru că sunt niște păcătoși”.
Du-te tu, sfântule încarnat care ești! Îți dai seama că te comporți ca însuși un dumnezeu creat după chipul și asemănarea ta, nu? Frumoasă proiecție ți-ai asumat, trăi-ți-ar neamul! Cine te-a instalat în scaunul de deținător al adevărului universal? Ești atât de perfect încât îți permiți să emiți judecăți de valoare, nu? Toate astea vin din puțul înțelepciunii zen la care ai ajuns?

Și exemplele ar putea continua. Sunt sigură că ai prins esența.

Esența este că dacă evenimentele decurg după așteptările noastre și în conformitate cu proiecțiile pe care le face mintea noastră, doar atunci ne putem proclama fericiți și mulțumiți de evoluția lucrurilor din viața noastră. 

Cam acesta este programul care ne guvernează traiul, dragilor, și pe care îl botezăm cu nume pompoase gen „armonie”, „liniște”, „pace”, „cunoaștere”, și pe care nu îl guvernează decât orgoliul, „argatul” umil al mărețului ego.

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *



„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune o vorbă foarte înțeleaptă care, dincolo de banalul cu care este mânuită, ascunde o capcană foarte subtilă: dacă tu nu te iubești pe tine, nu ai cum să-i iubești pe ceilalți!

Sau, cum te iubești pe tine, la fel îi iubești și pe ceilalți.

Dar dacă tu îi urăști pe ceilalți, pui condiții la nesfârșit, ai doar reproșuri și critici la adresa lor, ești cârcotaș de meserie, oare ce spune asta despre cât de mult te iubești pe tine?
Și dacă nu te mai iubești pe tine, înseamnă că ajungi să te uiți, să te trădezi, să-ți încalci toate promisiunile pe care ți le-ai făcut înainte de a veni aici, pe Pământ, în scopul de a evolua.

Ce ne face să ajungem atât de comentatori, cârcotași și degrabă punători de condiții?
Comportamentul identic venit din partea părinților, rudelor, apropiaților, cadrelor didactice, asigurătorii de servicii, preoților, bisericii, conducătorilor.
„Cum să fii altfel dacă așa e sistemul?”, am auzit de multe ori.

Dacă tu crezi că pentru a avea pace și liniște sufletească, a trăi cu tine și cu ceilalți în armonie, deci a te iubi pe tine însuți, trebuie să faci parte dintr-un sistem (religios, politic, civil), ești deja deviat de la drumul tău și de la adevărul cu care ai venit și pe care îl ai ștanțat deja în ADN.

O viață plină de frustrări, condiționări și victimizări, și goală de iubirea de tine naște monștri. Pe de-o parte este vorba despre toată gama de emoții negative care ne afectează calitatea vieții și sănătatea (fricile, furii, dezamăgiri, nesiguranță, neliniști, etc). Pe de altă parte este vorba despre urmașii noștri biologici, copiii, cărora le înăbușim din fașă puritatea, le anihilăm inocența și îi transformăm încet în copiile frustrate ale vieții noastre, pentru a nu fi singuri pe căile greșite pe care le-am ales.

Sinele știe când ceva nu e bine, nu e conform cu adevărul pe care am promis a-l respecta înainte de a veni aici, și încearcă să ne trimită mesaje. Ego-ul intervine și permite să treacă doar ceea ce îl satisface pe el, utilizând o armă puternică: orgoliul.

Sinele avertizează, orgoliul se umflă, ego-ul mușamalizează.
Ego-ul se extaziază când aude doar ce vrea, orgoliul este periat, sinele se întristează.
Orgoliul urlă, sinele este redus la tăcere, ego-ul jubilează.

Încet, fără să îți dai seama, te-ai pierdut undeva pe drum, câte puțin la fiecare răscruce ratată. Cu fiecare drum greșit, părțile din tine pe care le-ai cedat au fost înlocuite cu așteptări și proiecții, cu atât mai multe cu cât te încâlcești mai tare.

Sufletul se îmbolnăvește, iar corpul pierzându-și esența - sinele - se îmbolnăvește și el.

Disperarea își face simțită prezența, dar ego-ul își trimite orgoliul și o transformă în victimizare.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *


Acum înțelegi care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
După ce ți-ai dat la o parte emoția și îți folosești rațiunea, ai înțeles care este cauza primordială a negativității din viața ta?
Ai înțeles care este punctul comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești?

Este ceva ce nu are legătură cu ego-ul care își urlă perfecțiunea în gura mare, tuturor.
Este ceva ce nu poate rezona cu orgoliul care se bate cu pumnii în piept cât de mult trebuie să-i iubești pe alții.


Este IUBIREA DE SINE!

Adică...
...este respectul față de esența ta.
...este credința în tine, fără de care nu poți face nimic.
...este însoțitorul tacit al vieții tale.
...este condiția pentru a-i putea ajuta pe alții.
...este oglinda corectă a ceea ce ești și ce trebuie să faci atunci când toți îți sunt potrivnici.
...este condiția sănătății și integrității tale.
...este obligația față de promisiunea făcută Universului.

Tot restul este o opțiune, o alegere. Te alegi pe tine sau alegi orgoliul, ego-ul și tot trusoul de emoții negative?

Cu alte cuvinte, chiar tu ești o opțiune pentru tine: adevăr sau ego?

Nu trebuie să schimbăm lumea pentru a ne fi bine. 
Trebuie doar să ne schimbăm pe noi, și vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.





Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad,  25 decembrie 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/iubirea-de-sine-intre-ego-si-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 17 septembrie 2017

CEEA CE SEMENI, AIA CULEGI





Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai.

Binețe, OM fain!

Te invit să-mi fii alături preț de câteva rânduri pentru a povesti despre consecințe.


Furtunile nu vin niciodată din cer, și nici de la Dumnezeu, cum am auzit spunându-se.

Ar însemna să credem într-o divinitate răzbunătoare, furibundă, adică una creată de noi după chipul și asemănarea omului.

De la Dumnezeu vine pace, lumina, iubire, armonie, tot ce e pozitiv.
Furtunile sunt create de om din energiile grosiere pe care le emană înjurând, urând cu sârg, comentând, judecând, negând divinitatea și respingând iubirea fără de condiții.

Mulți spun că astea sunt tâmpenii, și continuă să fie furioși pe tot si pe toate.
Doar puțină fizica ar trebui pentru a ști că orice gând este energie. Mai multe gânduri sunt mai multă energie. Și multe gânduri de la mulți oameni pot aduce pace (dacă sunt pozitive, ca rugăciunile) sau furtuni, adevărate cataclisme, identice cu ceea ce „animă” omul.

Ce este sus este și jos. Ce este înăuntru este si afară.

Păcat că nu suntem conștienți de forța minții care creează lumi sau le devastează.
Păcat că nu înțelegem că singurii pe care îi distrugem suntem chiar noi.

Omul care își reneagă Creatorul prin înjurături, ură și alte emoții-energii negative, devine creatorul anti-cerului, adică al iadului. Care răbufnește din când în când, făcând prăpăd.
Iar omul ce face? Înjură și mai tare.

Iar când cantitatea de energie negativă atinge un punct critic, are loc un cataclism mare, devastator. Ce fac oamenii atunci? Își reamintesc de bunătatea din ei, se mobilizează, ajută și iubesc necondiționat.

Păcat!

Roagă-te, omule! Furiile si negativitatea vor atrage mai multe furii și mai multă negativitate.

Renunță să mai crezi ca altcineva e de vină, chiar dacă asta ți-ar mulțumi și liniști ego-ul. Iar dacă poți crea furtuni, sigur poți crea o lume a liniștii.

Se spune că „semeni vânt, culegi furtună”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce primești este în conformitate cu ceea ce dai. Deci, dacă semeni pace, culegi iubire.

Alegerea e a ta, și ține de maturitatea ta emoțională și de înțelepciune.

Alege-te pe tine nu prin furtuni ci prin seninătatea sufletului.

Aprinde o lumânare și hai să ne rugăm împreună!

Binețe, Om fain!



Edith Kadar​

Arad, 17 septembrie 2017


 * * * * * * * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

VIAȚA ÎN CONDIȚIONĂRILE EGO-ULUI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Cât de des ți-ai condiționat fericirea și starea de bine cu unul sau mai multe  „trebuie”?
De câte ori te-ai declarat nefericit(ă) și nerealizat(ă) pentru că nu ai îndeplinit niște condiții care nici nu mai știi de unde sau de la cine veneau?
De câte ori nu ți-ai refuzat o bucurie doar pentru că ea îndeplinea numai condițiile sufletului tău și nu pe ale societății pe care ai proclamat-o „deținătoarea” de drepturi totale asupra vieții tale?

Binețe, cititorule!
Pornește, rogu-te, muzica și hai să povestim.


                                             

„Atunci când acceptarea de sine este înlocuită cu autoperfecționarea, tu renunți la fericirea la care ai dreptul chiar acum, fiind convins că trebuie mai întâi de toate să îndeplinești anumite criterii, cerințe și condiții. În acest fel… tu ajungi să te simți profund nefericit din cauza nenumăratelor cerințe pe care ți le impui singur(ă)

Sinele necondiționat nu cere fericire, căci aceasta este necondiționată. Pe de altă parte, egoul, convins de propriile lipsuri, se comportă din nou ca un antrenor de sport megaloman, creând o listă lungă de „cerințe” care „trebuie” îndeplinite pentru a fi fericit.

Spre exemplu, convingerea că „nu sunt suficient de bun” conduce la credința că „trebuie să fac mai mult”; convingerea că „sunt rău” conduce la  credința că „trebuie să fiu întotdeauna bun”; convingerea că „greșesc” conduce la credința că „trebuie să fac totul corect”;   teama că „nu însemn nimic” conduce la credința că „trebuie să fac ceva”.  Iar lista continuă la nesfârșit”.

Iată câteva „cerințe” care ne-au „desenat” viața și traiul zilnic: 

„Pentru a fi fericit(ă) trebuie…
• …să fiu simpatizat(ă) de toată lumea
• …să am întotdeauna dreptate
• …să fiu întotdeauna bun(ă)
• …să dețin întotdeauna controlul
• …să fiu întotdeauna tratat(ă) corect de ceilalți
• …să merit acest lucru
• …să fac un efort
• …să nu mă înfurii niciodată
• …să fiu perfect(ă)
• …să nu întârzii niciodată
• …să nu las niciodată garda jos
• …să îmi ascund sentimentele
• …să nu fiu niciodată vulnerabil(ă)

Ar fi util să-ți faci o listă cu toate „cerințele” pe care ți le-ai creat singur(ă). În astfel de cazuri, cerințele par mai degrabă legi universale decât iluzii personale.(…)

Ego-ul își focalizează tirul judecăților critice, condamnărilor, cerințelor și autoperfecționării asupra corpului fizic. El declară în fiecare zi un război împotriva celulitei, firelor de păr alb, firelor despicate, ridurilor, pielii atârnate, sânilor căzuți, burții, caloriilor și acneei. Cum ai putea fi fericit în condițiile în care colesterolul tău iese din limitele prescrise? Ego-ul încearcă la infinit să-și cosmetizeze fragila fericire printr-o operație de chirurgie cosmetică, prin cultivarea senzualității, prin folosirea măștilor faciale și prin exerciții fizice dure.(…)

La infinit, noi ne promitem că după fiecare nou „trebuie” o să fim fericiți pentru totdeauna. Problema e că fără acceptare de sine, autoperfecționarea și „cerințele” nu se termină niciodată. Egoul este dependent de „cerințe”, căci este convins că fericirea necesită condiții perfecte. Mai mult, el nu poate fi niciodată satisfăcut, prin însăși natura sa. El nu poate fi decât cel mult transcens.

Prin urmare, noi avem de ales: fie încercăm în zadar să ne ocupăm de toate „cerințele” pentru a fi fericiți, fie luăm decizia de a fi fericiți în orice condiții! Noi putem face acest lucru prin cultivarea acceptării de sine, pornind de la premisa că fericirea este oricum gratuită”. 

(fragmente din cartea „Fericirea ACUM!” de Robert Holden)




Știi că ești perfect(ă) așa cum ești?
Știi că nu putem fi la 50 de ani la fel ca și la 20 de ani? Altfel, ce rol ar mai avea evoluția? Ar însemna să ne dorim să rămânem imobili în viață într-o perioadă pe care alții au declarat-o optimă. Iar aceasta se numește stagnare.

Știi că nu ne putem încadra cu toții în limitele valorilor pe care alții încearcă să ni le impună, folosindu-se de sentimentul de vinovăție pe care îl acceptăm atât de ușor? 
Dacă toți am avea măsuri 90-60-90, lumea ar fi plictisitoare. Dacă toți am cântări cât zic alții că e ideal, ar fi o lume de clone retușate la standard. 

Dacă am fi cu toții la fel, încadrați în normele de „normalitate” atât ca fizic, cât și psihic, dacă toți am avea aceeași tensiune arterială, colesterol sau glicemie, dacă la 80 de ani am arăta ca la 30, am fi cu toții neschimbați, nu ne-am diferenția prin nimic, am fi liniari, plictisitori. 
Așa vrei să fii? Asta e fericirea pentru tine? 

Vrei să fii doar unul/una dintre cei mulți sau accepți că ești original(ă), UNIC(Ă)?

Acceptă-te așa cum ești, nu-ți mai inventa defecte, nu mai condiționa starea de bine. Toate acestea - fericirea, starea de bine -  există deja, dar tu le refuzi, punând condiții.
Ești perfect(ă) așa cum ești, slab(ă) sau gras(ă), tânăr(ă) sau bătrân(ă), cu su fără riduri, cu sau fără celulită. 

Nicio condiționare nu aduce fericire și liniște sufletească, ci doar și mai mult tumult sufletesc și boli.
Acceptă-te și vei vedea că viața ta se va schimba fără eforturi. Ea va curge lin pentru că nu va mai întâlni barajele lui „trebuie”. Iar aceasta aduce împlinirea Sinelui.

Alege să înțelegi de ce ești așa, ce vrea de la tine Universul și Dumnezeu. Altfel vei ajunge să-l contești pe însăși Creator, considerând că ești mai bun(ă) decât el. 
Iar când ajungi să te înțelegi așa cum ești aici și acum, eviți orice boală, alegând acceptarea și nu lupta.

Alege să te distrezi și să te simți bine în viața ta, evitând „luptele” inutile dictate de ego.

Ego-ul te condiționează.
Sinele te împlinește.
Ce alegi?




Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 05 octombrie, 2014


 *     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 13 septembrie 2017

FII BLÂND(Ă) CU TINE!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Binețe, cititorule!

Un accesoriu obligatoriu în viața de zi cu zi este umorul, buna dispoziție.

Una din cauzele conflictelor emoționale care duc la îmbolnăvire este dramatismul cu care „încasăm” fiecare situație întâlnită.

Luăm totul personal, chiar dacă interlocutorul nu a avut nicio intenție să facă rău. Căutăm sensuri ascunse în spatele unor simple afirmații, alimentând astfel paranoia cotidiană.
Nu mai știm să vedem sensul figurat al comunicării, totul este la propriu.
Lumea este a noastră, și o apărăm cu îndârjire după propriile noastre legi. Ceilalți încep să devină inamici (sau in-amici) pentru simplul fapt că nu împărtășesc părerile și credințele noastre.

Azi așa, mâine la fel... la un moment dat ne trezim obosiți, neputincioși, lipsiți de vlaga vieții; extenuați de donquijotismul pe care ni l-am asumat singuri.
Iar atunci devenim victime: „de ce eu?... de ce mie mi se întâmplă asta?... eu n-am greșit nimmănui nimic!...”

Ba da! Te-ai trădat pe tine uitând să trăiești, să vezi pădurea și nu fiecare copac, să îți îndeplinești menirea.
Care? 
Aceea de a te găsi pe tine, dând la o parte tot molozul vieții celorlalți.
Aceea de a te împlini pe tine, care ești unic, inimitabil, original.
Aceea de a fi liber, trăindu-ți și asumându-ți propriile credințe.

Cum să faci asta într-o lume atât de crudă, vei zice?
Realizând că viața trebuie trăită creând fiecare moment al ei și nu ajustând-o în permanență și adaptând-o la cotidianul celorlalți.
Neuitând să respiri corect aerul care îți împlinește și cizelează viața.
Neluând totul atât de serios, atât de dramatic.


Încearcă să vezi în fiecare situație partea bună, chiar dacă la prima impresie totul îți pare potrivnic și negativ. Nimic nu vine fără o lecție de învățat sau de aplicat.
Folosește umorul pentru a trece mai ușor peste probleme și a vedea lucrurile fără umbra încrâncenării.
Alege să vezi și partea luminoasă a situațiilor, și astfel vei avea detașarea care aduce cele mai bune și mai optime rezolvări.

Nimeni nu are nimic cu tine, în afară de tine însuți! 

Alege să nu îți trădezi sufletul, și fă-l să râdă în fiecare zi!

Binețe, cititorule!


                                    


dr. Edith Kadar
Arad, 11 noiembrie 2014

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/04/fii-blanda-cu-tine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 11 septembrie 2017

ÎNTREBĂRILE IUBIRII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Binețe, cititorule!
Pornește, rogu-te, muzica înainte de a citi.



IUBIREA...

Oare ce o fi acest cuvânt pe care nu îl înțeleg?

E peste tot, îl aud, și mă gândesc că trebuie să fie important. Cred că ar trebui să încep să pun întrebări.


- Mami, ce e aceea „iubirea”?

- Iubirea e atunci când te bucuri din orice și zâmbești adânc de la un colț la altul al inimii.

Iubirea e atunci când, deși plouă și e frig, poți vedea cerul întreg și nu lacrimile lui.

E atunci când ciripitul păsărelelor este acolo cu tine, în urechea ta, indiferent de gălăgia de afară.

Iubirea e atunci când, deși ești certat și dojenit, reușești să vezi în ochiul celuilalt neputința de a se face înțeles și de a te ajuta.

Iubirea o auzi în fiecare frunză care foșnește, o vezi în ochii oricărui copil, o întâlnești în inima și privirea îndrăgostiților, dar și în cele ale părinților și bunicilor; o asculți în fiecare notă a muzicii adevărate. 

- Toți oamenii iubesc, mami?
- Îmi place să cred că da, puiul meu. Cred că orice om încearcă să iubească, doar că pentru fiecare iubirea are o altă definiție. Cred că omul iubește după chipul și asemănarea sufletului său. 

- Tu iubești, mami?
-Da! Îi iubesc pe cei ce mă ajută să fiu eu însămi.
Iubesc universul care ne-a dat totul pentru a putea iubi, doar să vrem.
Îi iubesc pe toți cei ce mă ajută să fiu cu tine. 
Dar, mai mult, te iubesc pe tine, puiul meu, pentru că îmi bucuri ochii, îmi încânți auzul cu vocea ta, îmi sărbătorești toate simțurile când te pot strânge în brațe și te pot mângâia.
Viața alături de tine este o adevărată... IUBIRE!

- Bine, mami, m-ai ajutat să iau hotărârea. M-ai făcut curios așa că... ne vom vedea peste nouă luni, când mă voi naște!
Abia aștept să te cunosc, să mă ții în brațe, și să o pot cunoaște... IUBIREA!


dr.Edith Kadar
Arad, 30 aprilie 2014

                                                    *    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

Niciun fragment nu poate fi scos din text.
Prezentul articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.




joi, 7 septembrie 2017

DECI ASTA E PREZENȚA ÎN TINE?

Nu e nevoie să schimbăm lumea; este suficient doar să ne schimbăm pe noi. Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea este doar ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Deja de o bună bucată de timp știu că nimic nu e întâmplător.

Adică nu știu doar în teoria, gen: „îhâm, daaa, nimic nu e întâmplător, așa e... Doamne, ce mi se întâmplă?... de ce acum?... de ce mie?... eu n-am făcut nimic să merit asta!...”, ci practic: știu că totul este în conformitate cu ce eman sau emit din interior.

De aceea, când azi nu mi-a venit primul pacient programat, am știut că nimic nu e întâmplător, și că mi se dă posibilitatea de a face altceva; probabil ceva pentru mine.
De când s-a programat persoana am simțit că nu va veni, dar dacă m-ar fi anunțat din timp nu m-aș fi ridicat din pat, și aș mai fi dormit.



Astfel, am venit la cabinet, iar pe drum am primit telefon de la o persoană din București care dorea să vină în Arad, la mine. Am vorbit timp de vreo oră, ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Povestind, am realizat că Universul, Dumnezeu, îmi aducea în cale o oglindă, una din multele din ultima perioadă.

Oglinzile acestea au darul de a-mi arăta trecutul meu, adică fracțiuni din mine, ceea ce am fost în diferite perioade ale existenței mele, aspecte de-ale mele rămase nerezolvate, și care îmi tulburau periodic prezentul.

Am zâmbit de fiecare dată, recunoscându-mi fragmentul de trecut reprezentat de omul din fața mea.
Au fost acolo fetița băiețoasă, slabă, cu genunchii osoși și mari, care și-ar fi dorit să fie prințesă, dar căreia i se repeta (prea des) că nu e suficient de drăguță ca alte fete.
Am văzut adolescenta fără personalitate proprie, ci cu comportamente împrumutate de la alții, ca niște haine lălâi, prea largi.
Am întâlnit studenta debusolată, singură într-un oraș străin și mare.
Am salutat femeia tânără care habar n-avea ce înseamnă relații, orice relații.
Am zâmbit omului care a confundat iubirea cu posesivitatea, condiționarea și nevoile personale de satisfăcut.
Am întâlnit și mama care se străduiește din răsputeri să fie mamă, fără a ști foarte clar ce naiba o fi însemnând toate astea.
Am dat binețe femeii adulte cu o viață profesională înfloritoare, dar cu o viață personală lăsată pe undeva prin beci.
Am îmbrățișat femeia matură care a descoperit IUBIREA, care nu mai face nimic, nu mai planifică și nu mai controlează deoarece știe că, oricum, Universul ȘTIE mai bine ce, când, cum are nevoie, și îi aduce în cale. Cam ca azi.

Și în timp ce vorbeam cu această persoană drăguță, am realizat că ea are toate informațiile despre cum să-și rezolve problemele în viață, doar nu știa cum să le acceseze. OGLINDA. Din nou.

Având timp liber, am mers să mănânc ceva. Și în timp ce luam un mic dejun-prânz copios, ascultam muzică, mă uitam pe geam la verdeața și la soarele de afară, și procesam ultimele evenimente și trăiri ale mele.

Iar la un moment dat realizez că s-a instalat o stare de liniște... pardon, LINIȘTE; ca și cum timpul s-a dilatat, oamenii trec grăbiți pe stradă, mașinile claxonează, dar eu sunt... undeva în mijlocul a ceea ce sunt EU, dincolo de gălăgia lumii și de timp.

Mi-au trebuit câteva momente pentru ca mintea mea să perceapă că sunt într-un loc plin de liniște situat... în mine însămi!


„Deci asta e prezența în tine? Asta înseamnă să fii în aici și în acum? Să fii prezent în viața ta? Să fii centrat în tine? Asta este trăirea în prezență și în prezent!”, mi-am zis.


Îmi căutam, instinctiv, trecutul și scrutam viitorul. Pauză. Nu era vorba despre refuzul minții de a vedea ceva, ci eu, cu minte cu tot, nu mai simțeam altceva decât momentul.

Deci asta e?!

Și am realizat, încă o dată, că tot ceea ce știi în teorie este ZERO dacă nu e certificat și validat de practica trăirii.

N-am mai găsit nici urmă de copil, de adolescent, de tânără, de adultă, sau alte aspecte de-ale mele, din alte timpuri.

Eram doar EU, prezentă în PREZENT, în ACUM și AICI!

Nu știu dacă va dura, dacă starea va rămâne definitiv, dacă va mai pleca pe coclauri și va reveni. Habar n-am! Ți-am zis că nu mai controlez nimic. Știu doar că m-am apucat să scriu pentru a-ți povesti, iar starea a rămas aici, lângă mine, cu mine, în mine.

Dacă tu ești oglinda mea, și eu sunt a ta; și m-am gândit să-ți spun povestea. N-o fi oare și starea ta? Observ-o. Simte-o. Conștientizeaz-o. Trăiește-o. FII!

Binețe, draga mea oglindă, și-ți mulțumesc că ești!



dr. Edith Kadar

Arad, 06 septembrie 2017, ziua în care Luna e plină și e în zodia Peștilor


 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 3 septembrie 2017

LECȚIILE VIEȚII (sau cum TEORIA poate amâna PRACTICA)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ai observat cât de mult ne place să ne lăudăm cu teoria  pe care o stăpânim în urma a sute de ore de studiu și a mii de lei cheltuiți, dar cât de reținuți suntem în a povesti și efectele practice asupra vieții noastre?

Te-ai gândit vreodată dacă această atitudine impresionează pe cineva în afară de noi? Sau dacă are vreun efect chiar și la noi?

„Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”
Cel puțin așa se spune. Dar dacă așa o fi, cum putem obține...lecțiile vieții?

Te invit să povestim puțin, și nu uita să pornești, mai întâi, muzica, pentru a te însoți printre cuvinte.



Cât de greu este să învățăm o lecție a vieții? Și cât de dispuși suntem să ne-o însușim transformând-o  în practică?

Teoretic știm să explicăm, pe larg și pe scurt, despre utilitatea lecțiilor pe care Universul ni le aduce în fața nasului. Suntem doldora de teorie rezultată în urma citirii a mii de cărți, articole și din ascultarea sau vizionarea a sute de filme, zeci de cursuri, conferințe sau prezentări.

Fiecare am ști să scriem sau să vorbim despre importanța de a învăța din fiecare moment trăit. Ba, mai știm și că nimic nu e întâmplător și că totul se produce cu un scop bine determinat. Până ce viața se hotărăște să ne pună teoria la încercare, și pe noi, și ne pocnește peste ochi cu întâmplări practice de vedem stele verzi.

Ce facem atunci? Ne amintim teoria pe care am fluturat-o cu mândrie oricărui „spectator”? Ne oprim să judecăm puțin? Ne reamintim  tot ce am acumulat în atâta timp și ne umplea de mândrie?
Nu! Intrăm în panică, sau ne umplem de furii, sau cădem pradă fricilor, deznădejdii sau/și dezamăgirii.

„Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce eu? De ce mie? Ce am făcut să merit așa ceva? Eu nu am greșit cu nimic! Universul e nedrept! Dumnezeu este nedrept!”
Recunoști lamentările? Eu da! Le-am manifestat sau văzut pe toate cele descrise.

De obicei nu conștientizăm acest tumult, sau nu vrem să o facem. E mai important să ne victimizăm, să susținem variante ale lui  „eu nu.....”, și să nu ne dăm seama că, indiferent ce spun cei din jurul nostru și cât de mult empatizează cu noi, tot pe noi ne mințim cu nerușinare.

Bun, am trecut și vom mai trece prin asemenea trăiri. Diferența o face practica.
Teoria ne asigură confortul ego-ului: „mamă, cât de multe am învățat și ce multe știu!”. 
Practica este cea care face diferența dintre a învăța o lecție și a amâna pe o perioadă nedefinită însușirea învățămintelor.



Cu toții știm că a rămâne într-un mediu care ne face nefericiți duce la blocarea drumului spre liniște și pace sufletească. Știm să explicăm asta oricui. iar în acest timp noi continuăm să facem aceleași lucruri care ne otrăvesc esența.

Teorie versus practică.

Știm că un loc de muncă prost plătit, cu șefi incapabili și cu un program inuman ne va veni de hac, la un moment dat, și că ar fi bine să-l schimbăm, altfel ne îmbolnăvim și putem muri.
Cel puțin asta știm să spunem oricărei persoane întâlnite, fără să ne dăm seama că ne-am văzut imaginile în oglindă și că ne dăm, de fapt, sfaturi nouă înșine.

Faină-i teoria!
Practica? Găsim tot felul de motive și motivașe de ce nu am făcut schimbarea și de ce nu o putem face nici acum, în ceasul a doișpelea.

Știm că a conviețui cu un/o partener(ă)  care nu ne respectă, care ne demonstrează de nenumărate ori că nici nu îi pasă de noi, care ne umilește în public, este nociv pentru respectul și stima noastră de sine.
Și avem grijă să și dăm sfaturi utile tuturor celor care ne intersectează existența, neobservând... OGLINDA!
Cu cât încercăm mai mult și mai cu foc să convingem pe cineva, cu atât ne-o spunem nouă deoarece trecem prin aceleași experiențe.

Faină-i teoria! Practica e deranjantă pentru că ne distruge imaginea pe care ne-am construit-o în minte pentru a nega evidența.



Știm că boala este consecința unei sume de hotărâri neinspirate făcute cu mintea și neținând cont de suflet, de intuiție sau de semnalele primite. Când cineva se îmbolnăvește, știm să vedem obiectiv întreaga situație, și putem identifica exact momentele neinspirate din viață.
Totul până ce ni se întâmplă nouă același lucru; și atunci uităm tot, de parcă ar fi fost șters cu buretele. De ce? Pentru că ne panicăm, ne supărăm pe nedreptatea sorții și luăm cele mai neinspirate (a se citi tâmpite) hotărâri. Atunci suntem atât de victime încât căutăm pe cineva care să ne descâlcească nedreptatea, și care să ne prescrie pastila minune care nu numai să ne însănătoșească instant, dar care să nu ne deranjeze obiceiurile existențiale care ne-au condus la boală; deși știm că boala are rolul de a ne arăta nevoia de schimbare a stilului nociv pentru noi.

Faină-i teoria, dar grea-i practica!

Știm să spunem oricui să fie atent(ă) la semne premonitorii. Până la noi, care zicem că nouă nu ni se poate întâmpla nimic.

Știm, în teorie, că moartea este doar o trecere în altă dimensiune, și că doar nu mai putem percepe cu ochii fizici omul plecat în moarte.

Faină-i teoria! 

Până ne moare cineva apropiat. Atunci se anulează tot ce am știut, ne lăsăm cuprinși de durere, supărare, suferință, furie pe Univers, pe Dumnezeu, pe soarta nemiloasă, uitând că sufletul omului a luat hotărârea de a pleca înainte cu 2 săptămâni de moarte, și că nelăsându-l să plece, îl ținem aici, ostatic ego-ului nostru deghizat în suferință.
Am întâlnit persoane care, nici după ani buni de la moartea cuiva apropiat, nu i-a dat drumul, țintuindu-i sufletul aici, în plan fizic, prin plângeri și jeluiri.
Nici el/ea nu învie, nici tu nu te liniștești, dar nici nu îl/o lași să se liniștească.

Practica asta ne omoară!

Exemplele ar putea continua, dar sunt sigură că ai prins mesajul: TEORIA e genială, putem străluci în expunerea ei. Dar PRACTICA e, de cele mai multe ori, diferită pentru că presupune aplicarea în viața de zi cu zi a tot ce am învățat. Iar asta generează LECȚIILE vieții.



Ce avem de învățat de la un loc, o situație, o persoană care ne limitează sau chiar ne anulează trăirea, valoarea?
În primul rând că am ajuns acolo prin voia și alegerea noastră. Nimic nu se poate întâmpla dacă nu permitem asta. Restul sunt doar scuze.
În al doilea rând că ieșim de acolo prin alegerea și voia noastră. Doar că, dacă nu ne alegem pe noi din timp ci alegem să ignorăm semnele și semnalele, viața va rezolva problema când și cum nu te aștepți.

Teoria este extraordinară; dar dacă nu e aplicată practic, e ca și cum ai fi făcut școala degeaba.
Practicarea a ceea ce știm în teorie este adevărata școală pentru care am venit aici, în această viață.

Pentru că LECȚIILE se învață din PRACTICĂ, nu din TEORIE.

Ce ne împiedică să facem pasul de la teorie la practică?
Frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a... schimba ceva!
De unde vine această frică?
Din proiecțiile minții, din teoriile servite de educația primită, din limitarea pe care toate acestea ni le oferă.

Un om plin de teorii dar sărac în practică este un om plin de frici, încrâncenări, furii, blindat de scuze și răspunsuri gen „de ce nu...”, în loc de „de ce da...”

Teoria ne încarcă de cunoaștere, însă doar practica ne-o pune în aplicare, ne-o recunoaște.
Teoria este comodă, ne încarcă și ne mângâie ego-ul și orgoliul cu cunoaștere, însă doar practica ne aduce confirmarea valorii.

E bine să știm TEORIE; însă ea nu valorează nimic fără PRACTICĂ!
Iar aceasta este cea mai importantă LECȚIE a VIEȚII!
Zic eu.

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 03 septembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/06/lectiile-vietii-sau-cum-teoria-poate.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.