joi, 30 martie 2017

ARTA AMÂNĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ai observat cum, în graba de a ajunge cât mai repede la destinațiile pe care ți le-ai propus în viață, nu mai observi situațiile, persoanele, șansele pe care viața ți le scoate în cale ca oportunități de schimbare și de evoluție?

Tot ce iese din calculul făcut cu rigurozitate despre ce, cât, când și cum ar trebui să arate viața pe care o „vânezi”, este neobservat, este un „ceva” nesemnificativ. Dacă nu-ți slujește ție, planurilor mărețe pe care ți le-ai făcut legate de viitorul luminos, devii surd și orb la orice.

Un concediu petrecut în afara localității, județului sau a zonei unde locuiești este o pierdere de timp și bani, când ai de renovat locuința, de făcut curățenie generală la tine, apoi la părinți, apoi la socri, și la toate rudele care nu știu cum se face o treabă bună; data următoare îți folosești banii ca să-ți schimbi țevile, instalația electrică, gresia, mașina. 
Orice altceva decât să amâni o treabă care îți stă pe cap sau, Doamne ferește, să te odihnești!
„M-oi odihni la pensie, atunci o să am timp!”, îți spui cu toată înțelepciunea de care (crezi că) dispui în acel moment.

Ajungi să găsești atâtea scuze pentru a nu te ocupa de tine, ajungi să folosești atâtea tertipuri și scuze încât devii, în timp, „artist” în amânarea de sine, de tine.

Doar că, vezi tu, înțelepciunea este singura parte deșteaptă din tine, atunci, pentru că ea e plecată în vacanță. Iar ceea ce interpretezi tu ca „înțelepciune” este, de fapt, mintea ta care a preluat, cu voia ta, controlul asupra vieții tale.

Pentru că dacă ai fi înțelept ai înțelege mesajele pe care ți le trimite subconștientul și nu le-ai mai răstălmăci. Acesta îți tot spune să te ocupi de tine, să investești în tine, nu în lucruri, nu în obiecte. 
Să „renovezi” la tine ce e învechit, să schimbi programele distructive și limitative ale vieții tale, să reînnoiești concepțiile și ideile care nu te mai ajută; să încerci să ții pasul cu tot ce e nou și te poate ajuta, și nu să ții cu încăpățânare de planurile rigide care te vor consuma și îți vor stoarce și ultima picătură de bucurie din viață.

Dar, în loc să-ți asculți sufletul și intuiția, îți asculți mintea care îți face traducere ad-hoc, adică pentru motivele pe care ea ți le șoptește și care o servesc pe ea: „Obiectele sunt mai importante! Ele îți oferă confort; ocupă-te de ele și îți va fi bine, în final!”

Vai de viața omului care nu ascultă mesajele sufletului, ci interpretările minții!



Binețe, dragă cititorule, și mulțumescu-ți de însoțire printre rânduri!

Și fă-mi, rogu-te, un favor: fă-ți timp pentru tine vreo 5 minute și ascultă muzica postată. Este pentru sufletul tău, nu pentru minte. 
Dacă vei găsi scuze, câștigă mintea. 
Dacă găsești soluții, îți iubești sufletul și ai mari șanse de regăsire.

Ce ai de pierdut? 
Mulțumesc, și dă-mi de veste!

 dr. Edith Kadar
Arad, 10 decembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 29 martie 2017

CUM PUTEM FACE CA DORINȚELE NOASTRE SĂ SE ÎMPLINEASCĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ni se întâmplă deseori ca în viață să ne dorim ceva foarte mult. Formulăm dorințele, iar câteodată ele se împlinesc, alteori se împlinesc doar parțial. 
Dar uneori, sau de cele mai multe ori, nu se împlinesc deloc, iar atunci dezamăgirea și frustrarea își fac loc încetul cu încetul, în viața, inima și sufletul nostru. Importantă este atitudinea pe care o avem după acest „eșec”. Unii „lucrează” în continuare la acea dorință și își spun „aha, poate nu este suficient să o formulez o singură dată; poate ar fi bine să cer de mai multe ori pentru a fi auzit(ă)”, și vor cere în continuare.
Alții vor fi dezamăgiți și vor renunța după prima cerere. Vor deveni victime și vor spune „buhuhuuu... pe mine nu mă aude nimeni, doar mie nu-mi îndeplinește nimeni dorințele...”

Și totuși, de ce unora li se împlinesc dorințele aproape întotdeauna, în timp ce altora deloc.
Oare ce se întâmplă? Greșim undeva? Este divinitatea supărată pe noi? Nu merităm, oare, să ne bucurăm și noi de îndeplinirea unui vis?

Dorințele minții SE pot împlini, dar dorințele sufletului TE pot împlini.
Dorește cu sufletul, nu cu mintea.

Binețe, dragă cititor!

Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, te invit să urmărești videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine.

Și pentru că am mai povestit despre aceste subiecte, te invit să recitești două dintre materialele pe această temă:


Nu uita să-mi dai de veste.

Îți mulțumesc din suflet!

Binețe, dragă OM!
                                                               


dr. Edith Kadar 
Arad, 28 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 27 martie 2017

CUM POȚI AJUTA UN OM CARE NU TE AUDE?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ni se întâmplă uneori sau deseori să ne fie cerut ajutorul de la persoanele apropiate, familie, prieteni, colegi, cunoștințe. Acest ajutor poate fi cerut sub diverse forme, de la un simplu sfat, o îndrumare, până la forme complexe de sprijin.
Și totuși, deși ne bucură că putem fi de folos, acest ajutor nu este auzit, iar omul va continua să se plângă ca și cum nimeni nu îl aude sau nimeni nu vrea să îi dea ajutorul

Sau noi am fost în această situație, în care am strigat disperați după ajutor și, deși ni s-a oferit, am strâmbat din nas a „ce știți voi!”, refuzând evidența.

Dar, oare de ce se întâmplă asta?
Să nu fie cel ce cere pregătit să și primească?
Să nu fie cel ce ajută pregătit să dea?
Unde și ce produce scurt circuitul de comunicare între cele două părți?
Și ce se poate face pentru ca cererea de ajutor să primească un răspuns optim pentru ambele părți?

Pentru a afla răspunsurile mele la aceste întrebări, și la altele legate de acest subiect, te invit să urmărești videoclipul conceput, realizat și prezentat de mine.
Nu uita să-mi dai de veste.

Îți mulțumesc din suflet!

Binețe, dragă OM!




dr. Edith Kadar 
Arad, 26 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 25 martie 2017

RĂSPUNZI LA ÎNTREBĂRILE VIEȚII?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre întrebările și răspunsurile vieții. Dar, mai întâi, pornește muzica, rogu-te, pentru a ne fi alături la ceas de poveste.

                                        

Dacă vrei să ajungi departe în viață, va trebui să știi, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp îți propui să o faci.

Dacă nu îți place viața ta actuală, dacă ceea ce simți și trăiești nu-ți mai hrănește sufletul, dacă te simți blocat(ă), ca într-o cușcă, în propriul trai, nu crezi că a venit momentul să schimbi ceva pentru a nu te mai simți sufocat(ă) în fiecare zi?

Am întâlnit puține persoane care să spună - din tot sufletul și cu toată sinceritatea - că și-au găsit calea, că trăiesc în armonie cu ei înșiși și cu cei din jur, și că sunt foarte mulțumiți de toate aspectele vieții lor: personal, profesional, sufletesc, spiritual, emoțional, etc.

Lasă-mă să ghicesc, îmi vei spune că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață.

Și asta de unde o știi?
Ai încercat toate variantele, ai făcut tot setul de schimbări posibile în viața ta, și așa ai ajuns la această concluzie glorioasă?
Nu? 

Ți-ai ascultat sufletul și ți-ai pus în evidență talentele tale native, folosindu-ți-le pentru a-ți crea slujba la care ai visat?
Insiști să lucrezi în aceleași condiții care te fac nefericit(ă), și totuși știi cu siguranță că fericirea e doar în cărți și în filme, că viața reală bate filmul?


Serios, nu te-ai plictisit de fraze stereotip? 

Nu te-ai săturat să te hrănești cu slogane pline de teorie dar amânate la nesfârșit a fi aplicate în practică? 
Nu-ți sunt destule lozincile servite de alții și pe care le-ai împrumutat și adoptat cu bucurie nu pentru a te ajuta, ci pentru a-ți servi ca scuză la nefericirea și neîmplinirea ta?

Nu ești înfometat(ă) de viața reală, de acțiune, de verb, după atâta „mâncare” nesănătoasă formată din lamentări și scuze?
Nu ești intoxicat(ă) de atâtea noțiuni teoretice despre dezvoltare și evoluție personală și/sau profesională, neurmate de aplicarea în practică?
Nu ți-a ajuns să îți irosești energia, timpul și viața inventând și confecționând scuze în loc să treci la treabă?

Și dacă aici ai ajuns, așa arată acum viața ta - goală de conținut, dar doldora de teorie și lamentări - pot să te întreb de unde știi că nu există așa ceva ca mulțumirea deplină, și că trebuie să se facă compromisuri în viață? Sau fraza care câștigă detașat ca capitolul stupiditate/bullshit: „așa e viața; o luptă continuă în care alții câștigă, iar eu pierd!...” bla, bla, bla, bla, bla....

Atunci când cineva mă întreabă ce să facă să se regăsească pentru că undeva, pe drumul vieții, s-a pierdut sau s-a abandonat, întreb unde anume vrea să ajungă, cum și în cât timp își propune să o facă.
De cele mai multe ori mi se răspunde rapid „nu știu”, semn că nu numai nu s-au gândit, dar nici acum nu vor să o facă.

Dragă cititorule, dacă tu crezi că răspunsurile la întrebările trăirii îți vor fi date de străinii vieții tale, te înșeli amarnic. 
Întrebările conțin deja o parte din răspunsuri; doar să vrei să le vezi, să nu-ți fie lene să o faci îmbrăcând haina lui „nu știu”.


De ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri? 
- Pentru că e mai comod să inventăm scuze decât să săpăm în interiorul nostru și să găsim răspunsul real, acela care aduce oftatul de eliberare în pieptul nostru.
- Pentru că, pentru a obține răspunsuri, va trebui să ne facem timp pentru noi.
- Pentru că aflarea cheii întrebărilor dislocă o mare cantitate de minciună care acoperă comoara ascunsă, răspunsurile.
- Pentru că întrebările ne dau mai multă valoare în ochii noștri decât răspunsurile (de multe ori) neplăcute.
- Pentru că nu avem chef să ne ocupăm de noi, fiind mai ușor să găsim țapi ispășitori.
- Pentru că teoria (crezi că) îți dă prestanță în ochii celorlalți.
- Pentru că întrebările ne „țes” o viață socială bogată, gălăgioasă, pe când răspunsurile ne obligă la liniște.
- Pentru că nu ne învață nimeni să rezolvăm problema întrebărilor, obținând soluția răspunsurilor.
- Pentru că nu știm să finalizăm întrebările cu răspunsuri.

Amânarea unui răspuns nu este o problemă dacă nu se transformă în ignorarea și apoi uitarea găsirii lui. 
Dar când grămada de întrebări fără răspunsuri crește, vocea sufletului se va auzi tot mai puțin și mai slab, pierdută în vacarmul glasurilor interioare ale minții ce rostesc și răstesc întrebările.

Viața creează multe semne de întrebare, dar din goana pe care (ne imaginăm că) ne-o impune, amânăm să găsim răspunsuri, să completăm spațiile goale de semnificații, dar pline de necunoscute.

Când vom înțelege că întrebările fără răspuns duc la dezintegrarea sufletului și la boala fizică, și că răspunsurile asumate sunt antidotul, vom face cel mai mare pas în regăsirea, reintegrarea și recompunerea noastră.

Și când ne vom hotărî să creștem mari și să ne maturizăm, indiferent de vârstă, vom înțelege că dacă vrem să ajungem departe în viață, va trebui să știm, mai întâi de toate, unde anume, cum și în cât timp ne propunem să o facem.

Cât durează asta? 
Atât timp cât e nevoie. 
Nici mai mult, nici mai puțin.

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/03/raspunsuri-la-intrebarile-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 22 martie 2017

Despre FACEREA DE BINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Tuturor ne place să facem bine, și ne place să ne și fălim cu asta, indiferent dacă o recunoaștem sau nu. Și totuși, deși facem bine, de cele mai multe ori nu primim același răspuns.

Se spune că „bine faci, bine primești”. Însă deseori se poate spune că „bine faci, dar rău primești”.
Oare, de ce se întâmplă așa?

Ce înseamnă, de fapt, binele pentru noi? Dar pentru cei cărora îl facem?
De ce ne afectează într-atât reacția (interpretată de noi ca) negativă la ajutorul dat?
Ce putem face pentru a nu o mai „încasa” cu atâta duritate, și a ne feri pe viitor?

Binețe, prieten drag!

Te invit să vizionezi cea mai recentă filmare a mea, în care îți propun să discutăm despre facerea de bine - consecințe, așteptări și rezultate. 
Nu te grăbi, rogu-te, să dai răspunsuri rapide izvorâte din puțul concluziilor tale pripite. Eu încerc să aduc niște lămuriri la întrebările legate de acest subiect. Cine știe, poate găsești răspuns la întrebările pe care le pui frecvent pe tema „oare de ce?...”

Îți mulțumesc că îmi ești alături, și nu uita să îmi spui părerea ta; dar, mai întâi, ascult-o și pe a mea.

Namaste, OM!




dr. Edith Kadar 
Arad, 22 martie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 20 martie 2017

CREDE ÎN TINE!

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Crezi în tine?

Câte din visele tale le-ai împlinit, și la câte ai renunțat doar pentru că nu ai crezut în tine sau pentru că alții ți-au spus că nu vei reuși?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre încrederea în vise, în noi, în zborul prin viață.


Nu renunța la tine și la visele tale doar pentru că cineva îți spune că nu meriți sau că nu vei putea reuși!
Acelea sunt temerile omului care îți vorbește, sunt propriile sale frici care l-au împiedicat să vrea mai mult de la el, să facă mai mult cu viața sa.

Când cineva nu te susține, nu te încurajează, ci face tot posibilul să te împiedice să-ți împlinești visul și să-ți frângă zborul spre înalt, îți va „vorbi”, de fapt, despre propria-i neputință, despre propriile sale aripi frânte de altcineva în care avea încredere.

Aceștia sunt oameni pesimiști, care nu au crezut și nu cred în ei, ci dau crezare doar minții lor care le impune limite. 
Ei nu se vor mulțumi cu neputința lor, ci vor încerca să-i convingă și pe alții că nu vor putea; totul din prea multă grijă, îngrijorare și „iubire”. 
Aceștia sunt oameni care îți vor repeta la nesfârșit că „vreau să te scutesc de dezamăgiri, eu îți vreau doar binele!”. 
Așa e, acel om îți vrea binele, iar dacă îl crezi, ți-l va și lua, convingându-te că nu poți, că nu meriți, că nu merită efortul.

Aceștia sunt oamenii care vin să-ți „testeze”, să-ți pună la încercare hotărârea, convingerea și încrederea pe care o ai în tine.
Sunt oglinzile fricilor, nesiguranței și neîncrederii în tine.

Dacă nu crezi în tine și în visele tale, vei da crezare celor care te vor minți, care îți vor sublinia doar de ce îți este cel mai frică: nereușita.
Dar dacă tu crezi în tine și știi că orice vis poate deveni realitate, doar să vrei, nimic din ce ți se spune nu te poate întoarce din drumul tău.

Orice mare realizare despre care ai auzit, orice operă, orice capodoperă, a început cu o idee a cuiva, și a fost primită cu neîncredere, chiar cu ostilitate. 
Dacă autorii ar fi dat crezare pesimiștilor, nu am putea acum admira atâtea realizări și reușite ale minții umane.

Diferența dintre idee și realizare constă în încrederea în tine, în forțele tale, și în hotărârea de a-ți duce până la capăt visul, indiferent de părerea celorlalți și de opoziția întâmpinată.

În fond, dacă apa ar fi „crezut” stâncile care i s-au pus în cale, nu ne-am putea acum bucura ochii cu „sculpturile” naturii.

Tu poți orice! Trebuie doar să crezi cu tărie în tine și în valoarea ta.
Altfel va veni cineva care nu crede în el însuși, care nu mai crede în nimic, și te va convinge să faci la fel și tu, să fii la fel ca el, pentru a-și justifica sieși propria neputință.

Crede în tine și în visele tale!
Lumea mai are multe frumuseți de văzut și multe realizări de admirat.

Ai curajul să-ți iei zborul.

Fii creatorul viselor tale pentru ca noi să ne bucurăm de rezultatul dăruirii și încrederii în tine!

Fii valoarea pe care ți-o cunoști!

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 20 martie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 19 martie 2017

Despre LIBERUL ARBITRU

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



LIBERUL ARBITRU este unul dintre subiectele fascinante care stârnesc cu atât mai multe controverse cu cât este mai puțin cunoscut, înțeles sau aprofundat. Cam ca politica, fotbalul, femeia, sexul, medicina sau Dumnezeu.

Vorbim și se vorbește despre liber arbitru din punctul de vedere al psihologiei, sociologiei, a omului trăitor, al spiritualității, al bisericii, etc.

Dar, ce este, în fond LIBERUL ARBITRU? Există el sau nu? Avem dreptul la el, sau nu? Și din ce perspectivă îl abordăm.

Binețe, dragă cititor!

Nu sunt expertă (și nici nu aș putea fi) în această noțiune teoretică. Dar pot să îți povestesc ce am înțeles eu din asta prin prisma experienței personale și a celei obținută prin întâlnirea cu oamenii vieții mele. Te invit, deci, la o cană caldă de vorbe, și nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe cărarea rândurilor și a gândurilor.


Fiecare dintre noi ne manifestăm în conformitate cu ceea ce suntem în acest moment: dacă tot ce văd la ora actuală este partea materială a vieții, adică „să mănânc și să beau bine, și mai văd eu ce îmi aduce ziua de mâine, m-oi descurca io cumva”, liberul arbitru e o noțiune abstractă ce poate fi interpretată ca o tâmpenie a „ălora sectanți, ăia cu spiritualitatea, care aiurează toată ziua despre suflet”; liberul arbitru, în acest caz este: „FAC CE VOR MUȘCHII MEI; ȘI ÎȚI FAC CE VREAU EU, BĂ, ÎNȚELEGI?!”

Dacă tot ce văd acum sunt norme și dogme cu care mă „tratez” și după care îmi conduc viața având marea grijă să nu ies din limitele lor, liberul arbitru este „o ispită de-a satanei în care cad necredincioșii ce vor arde în focurile iadului” (trei cruci rapide și scuipat în sân, să nu fie cumva contaminat(ă) de necredincioșia și eretismul păcătosului).

Dacă încep să mă deștept la minte, încep să mai citesc și să mai obțin răspuns la întrebări, liberul arbitru începe să capete contur, dar e încă o noțiune care îmi dă dureri de cap: știu, simt că e adevărată, dar nu o înțeleg. Noțiunea. Și în funcție de gradul de comoditate pot spune vorbe lozinci ca: „liberul arbitru e foarte important... nu putem fără el... ar fi multe de spus pe această temă...etc”, dar nu caut mai departe pentru a înțelege. De aici, din acest loc, liberul arbitru e real, e frumos, știu că există, dar încă nu îl înțeleg pe deplin. Cam ca o excursie într-un loc exotic despre care știu, dar acum pare intangibil.

Dacă, indiferent de nivel, sunt stăpânit(ă) de frici, furii, dezamăgiri, și celelalte, și sunt o biată victimă a vieții, consider că e prea târziu pentru mine să mai fac ceva, orice, că nu pot schimba nimic, liberul arbitru este ca un trofeu ratat care poate fi obținut doar de unii, dar nu de mine că... „oofffff! (oftat adânc și uitat cu coada ochiului să văd dacă obțin efectul de impresionare asupra auditorului) Dumnezeu m-a uitat, a uitat că exist, nu mă aude, e ocupat cu ceilalți și doar de mine nu are timp!... ce i-aș mai face eu lui Dumnezeu acesta care ajută doar pe cei norocoși...”. 
Și nu îmi dau seama că liber arbitru este să aleg dacă rămân acolo unde sunt sau ies; dacă aleg să fiu victimă sau câștigător; dacă mă aleg pe mine sau pe alții.
Am liberul arbitru de a trăi în ignoranță sau nu, de a-mi depăși condiția actuală sau nu, de a găsi rezolvări și nu scuze.
Am liberul arbitru de a găsi câte o soluție la fiecare problemă sau de a căuta câte o problemă la fiecare soluție pe care mi-o aduce viața.
Am liberul arbitru să nu fac nimic, doar să comentez; să nu schimb nimic și să îi înjur și să îi cataloghez pe cei care schimbă în permanență ceva, sau să fiu eu schimbarea pe care aș vrea să o facă cei din jurul meu, cum spunea Gandhi.
Am liberul arbitru de a-mi ridica valoarea cultivându-mi calitățile, sau de a-i trage în jos pe toți cei care îndrăznesc să poată (nesimțiții dracului!) pentru a-i aduce și pe ei în mlaștina neputinței mele comode.

Da, e adevărat, pot face tot ce vor mușchii mei: să mă renovez în permanență sau să mă ruinez. 
Liber la arbitru, neamule!



Dar când încep să și înțeleg, să mă înțeleg, și să manifest această înțelegere, înseamnă că mi-am conștientizat valoarea mea, acea lumină lăuntrică pe care o avem cu toții, acel duh sfânt pe care l-am primit, și încep să mă manifest ca om de la acel nivel. 
Este CONȘTIENȚA CONȘTIINȚEI. 
De aici înțeleg (nu doar spun că înțeleg) că:
- eu sunt cel/cea care face toate alegerile în viață, 
- nimeni nu îmi poate face nimic decât dacă îi îngădui și îi dau permisiunea,
- fiecare problemă a vieții vine cu soluția în ea,
- nu mi se întâmplă decât ceea ce eu SIGUR pot rezolva, depinde doar de mine dacă aleg comoditatea lamentărilor sau disconfortul acțiunii continue în viața mea;
- Dumnezeu nu este un moșulică frustrat care se amuză dând unora mai mult, iar altora nimic, ci este în mine, este acel duh sfânt despre care se știe că există în noi, dar această informație e negată sau ignorată (din prost înțeles liber arbitru);
- toți oamenii din jurul meu sunt oglinzi ale mele și ale trăirilor pe care le am a le corecta, și nu sunt dușmani.
- tot ceea ce cer și aștept de la alții, cer și aștept, de fapt, de la mine;
- nimeni nu are nimic cu mine, ci doar eu sunt cel mai mare inamic al meu;
- dacă fac liniște în mine, nu mai opun rezistență și nu mai vreau să controlez tot, viața se întâmplă exact așa cum trebuie și totul decurge lin, fără opreliști;
- evoluția și dezvoltarea personală este ca o școală; de mine depinde dacă fac 4 clase, 8, liceul, facultatea și alte specializări. Dar dacă mă opresc la școala primară și voi râde de „fraierii” care încă studiază, e liberul meu arbitru.
- cei ce fac parte din primele grupuri enunțate mai sus, deja își râd în sine și pregătesc o replică usturătoare gen „ești cu capul, du-te și te caută!..”, și nu vor înțelege că liberul lor arbitru îi va ține în ignoranță, nu altceva sau altcineva.

LIBERUL ARBITRU înseamnă, de fapt, A ALEGE CONȘTIENT CE ȘI CUM SĂ TE MANIFEȘTI.




Liber arbitru înseamnă să alegi între a ști și a bănui sau a presupune, între a fi și a visa tot timpul că vreau să fiu, între a face și a bâjbâi tot timpul și a jalona printre scuze.
Liber arbitru înseamnă să alegi între ego și suflet, între orgoliul suferinței și conștiența luminii care există în tine.
Liber arbitru înseamnă să alegi între a fi un om care vorbește despre Dumnezeu sau un om care știe că Dumnezeu e în fiecare dintre noi.
Liber arbitru înseamnă să alegi între teoria ce hrănește vanitatea și practica ce aduce liniștea certitudinii.
Liber arbitru înseamnă să alegi să trăiești în pace și armonie cu tine însuți/însăți, sau să duci bătălii inutile cu prețul liniștii sufletești și a sănătății tale.
Liber arbitru înseamnă să alegi între lauda gălăgioasă a ego-ului și liniștea spiritului. 
Liber arbitru înseamnă să alegi între a te iubi așa cum ești sau a încerca să le faci pe plac celorlalți, cu prețul vieții tale.
Liber arbitru înseamnă să alegi între tine și ceilalți, și să înțelegi că asta nu înseamnă egoism ci doar IUBIRE DE SINE.
Liber arbitru înseamnă să aleg între a manifesta acea dumnezeire din mine sau a râde de cei care o fac, catalogându-i drept țicniți, nebuni, sectari, duși cu capul, etc.

FRICA sau IUBIREA?
IGNORANȚA sau CUNOAȘTEREA?
AMÂNAREA sau ACȚIUNEA?
TEORIA sau PRACTICA?

Toate sunt alegeri pe care le facem arbitrar, fără constrângeri, în libertate. De aceea se numește LIBER ARBITRU!

Binețe, cititorule!



dr. Edith Kadar 
Arad, 19 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 17 martie 2017

ADEVĂRUL STĂ ASCUNS ÎN SPATELE VORBELOR

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Ți s-a întâmplat vreodată ca la furie, beție (ah, tu nu, niciodată!), depresie sau orice moment de criză al vieții tale să spui apropiaților niște lucruri pe care le-ai regretat a doua zi?

Sunt convinsă că da.

Dar, ce face ca acele cuvinte să explodeze ca o bombă atunci când simți că ai atins o limită, când ți s-a umplut paharul, sau când ajungi într-o stare în care dispar cenzura și inhibițiile? 

Sunt ele adevăruri demult și adânc ascunse, sau sunt doar minciuni menite să îndepărteze atenția de la frustrările ce macină?

Binețe, dragă cititorule!

Fă-te comod, rogu-te, dă drumul la muzică, și hai să povestim puțin.


                                


Se spune că omul beat și copilul îți vor spune întotdeauna adevărul. 
Dar, oare, de ce e așa?

Dincolo de tot ce am spus până acum, stă o realitate îngrijorătoare: dacă adevărul gol-goluț este „servit” doar în anumite stări și conjuncturi, înseamnă că, de cele mai multe ori este ascuns cu bună știință. Unde? În spatele cuvintelor de suprafață, a zâmbetelor false, a uzanțelor, a politețurilor ieftine.

Dar, oare de ce trebuie ca adevărul să fie ascuns, acoperit, retușat, tranșat, schilodit, transformat?
Gândește-te câtă energie se investește pentru a păstra aparențele, a ascunde evidențele, a mușamaliza efectele asupra sufletului uman. Și toate acestea în timp ce se declară sus și tare că se spune adevărul și numai adevărul.

De ce nu poți spune omului în față ceea ce simți în realitate?
-Că îl/o iubești de nu mai poți, dar faci pe tine de frică să nu fii refuzat(ă) sau respins(ă);
-Că nu îl/o mai iubești și că îi rămâi alături doar din comoditate sau din milă;
-Că doar ideea de a se apropia de tine și a te atinge te face să vrei să fugi cât mai departe;
-Că te enervează cum respiră, cum mănâncă, cum se îmbracă, cum miroase, și alte obiceiuri care în trecut nu te deranjau, ba chiar îți plăceau;
-Că te întristează că nu mai are un cuvânt frumos de spus, și că toată comunicarea dintre voi este redusă la un șir de reproșuri;
-Sau că, din contră, simpla lui/ei prezență face să-ți bată inima cu putere, că cel mai mic gând la el/ea face să înflorească pe fața ta un zâmbet larg, că adori tot ce ține de persoana lui/ei, că îți înfrumusețează fiecare moment, că dă sens fiecărei clipe din viața ta, și că nu vrei decât să știe asta;
-Sau să spui colegului de serviciu că este profitor, oportunist, și că te apreciază până când îi faci treaba și îi rezolvi problemele, apoi te vorbește pe la spate; 
-De ce nu poți spune șefului/șefei că nu are dreptate, sau că este tiran(ă) și că își exploatează cu nesimțire subalternii?
-De ce nu poți spune părinților tăi că ești deja matur(ă) și să nu te mai trateze ca pe un copil de grădiniță? Sau soacrei să-și vadă de viața ei și să nu se mai amestece nerugată în a voastră?
Și exemplele ar putea continua.



Și atunci, revin cu întrebarea: de ce ai nevoie de o anumită stare sau de un stimulent pentru a spune adevărul?

Poate pentru că ai fost învățat(ă) și educat(ă) că nu-i frumos să jignești oamenii, să îi ofensezi, să îi superi; chiar dacă asta înseamnă să te jignești, ofensezi sau superi pe tine.
Ești învățat(ă) că alții, ceilalți, au dreptate, mai ales dacă își sunt ierarhic superiori, și că tu va trebui să taci chiar dacă știi că îți trădezi propriul adevăr.
Ești îndoctrinat(ă) să fii umil(ă) și supus(ă) pentru că așa trebuie. 
Și, încet, te-ai „blindat” cu frici care blochează calea de ieșire a adevărului din tine.

Doar că, vezi tu, adevărul nespus nu se șterge, nu dispare, ci rămâne în tine crescând în intensitate și pregătindu-ți surprize.
A ascunde adevărul nu este același lucru cu a crede falsitatea generată. 
Dacă nu spui adevărul, nu înseamnă că îți iubești minciuna în care trăiești.
Corpul tău și sufletul știu deja asta. Doar mintea îți creează scuze și justificări pentru a continua mascarada zilnică.

Atunci când trăirea în adevăr ascuns devine prea greu de suportat, încep să apară obiceiurile nesănătoase (droguri, băutură), și bolile fizice și psihice.

Atunci apar „crizele” existențiale, povara ne-adevărului făcându-te să spui tot ce ai pe suflet în momente explozive de sinceritate.
Indiferent că este furie, depresie, beție sau orice manifestare cauzată de lipsa temporară a inhibiției, ceea ce ai ținut ascuns țâșnește necontrolat direct în fața celor care îți activează, de obicei, cenzura. Atunci nu mai există nicio piedică, nici un control, nici un zid care să poată opri valul trăirilor nespuse.

Imediat după aceea te simți bine, al naibii de bine, te simți puternic(ă), invincibil(ă) pentru că ai făcut-o, ai avut curajul să îți înfrunți fricile și oponenții.


Dar, din păcate, de aproape fiecare dată urmează regretele, părerile de rău, mustrările de conștiință.
De ce? Doar ai spus adevărul în care crezi cu tărie.

Pentru că devii conștient(ă) de consecințele gestului tău: superi, jignești, ofensezi, adică exact ce ai fost educat(ă) că e rău și necuviincios. Și, în loc să mergi mai departe, conștient(ă) că adevărul nu poate ofensa decât mincinoșii și manipulatorii, revii la starea dinainte încercând să dregi „oalele sparte” și să-ți ceri iertare pentru a nu-ți pierde locul, acela care te umilește și-ți distruge sufletul.

Și așa, pui din nou „dop” trăirilor tale, astupi „spărturile” pentru ca adevărul să nu mai scape din lanțuri.
Încetul cu încetul te adâncești în falsitatea lumii altora, în bezna regulilor sociale, făcute pentru a uniformiza și a împiedica „rebeliunea” individualității.

Un suflet schilodit și „mușcat” de ne-adevăr se va îmbolnăvi și va muri.


Adevărul nu poate, nu are voie să deranjeze. El este o trăire, o credință a ta, iar tu ești o entitate unică.
Pentru fiecare adevărul este al lui, dar poate diferi mult de al altora, de al celorlalți.
Iar dacă ții cont de aceste informații, vei înceta să compari adevărurile, să vrei să ți-l impui pe al tău, sau să-l ascunzi pentru a-l proteja.

Adevărul este semnătura individuală a fiecăruia, o emblemă, și nu un steag fluturat în ochii și urechile celorlalți. Dacă crezi în tine, crezi în adevăr, iar asta nu mai necesită ascunzișuri sau crize existențiale.

Adevărul este un drum prin viață, și nu o destinație.

Pășește fără teamă, iar cei ce cred în tine ți se vor alătura.
Ceilalți.... nu cred nici măcar în ei!

De aceea se spune că adevărul te va elibera!

Încearcă, ce ai de pierdut?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri!


dr. Edith Kadar 
Arad, 26 septembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/09/adevarul-sta-ascuns-in-spatele-vorbelor.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Despre RESENTIMENTE, copii ai neiertării

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Cu toții am avut sau avem sentimente, stări, emoții, trăiri nu tocmai plăcute legate de persoane, situații, locuri sau întâmplări.

Acestea sunt resentimentele. 

Indiferent că este vorba despre supărare, furie, ranchiună, ură, dezamăgire, frustrare, etc, ele ne otrăvesc spiritul și alungă liniștea sufletului.

Resentimentele apar atunci când nu iertăm, când nu vrem sau nu acceptăm să o facem, deși afirmăm, de multe ori, că iertăm, dar nu uităm.

Însă, cum fiecare suntem oglinzi unul pentru celălalt, când spunem că nu iertăm pe cineva, pe cine nu iertăm, de fapt? Da, pe noi înșine! Și, da, și acele resentimente pe care le declarăm față de ceva sau de cineva, sunt tot față de noi înșine.

Atât timp cât refuzăm să vedem și să acceptăm că suntem în război doar cu noi înșine, ceilalți vor fi oglinzile ce ne arată niște imagini deformante ale noastre, distorsionate de emoțiile negative ce se înmulțesc încet dar sigur.

Cât timp nu (ne) iertăm, ci doar afirmăm cu dărnicie că o facem, drumul pe calea iertării va fi presărat de repere numite resentimente, borne ce marchează acest drum.

Mai multe despre acest subiect te invit să afli urmărind acest videoclip pe care l-am filmat pentru tine, și în care poți să îl vezi și pe unul dintre asistenții mei personali, fără de care nu pot lucra în liniște.
Nu uita să-mi dai de veste.

https://youtu.be/n22NCGssCCU

Îți mulțumesc din suflet!

Binețe, dragă OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 martie 2017

 *     *     *     *     *     *    * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nicio schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 15 martie 2017

Despre A MULȚUMI DIN SUFLET

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ne-am obișnuit să mulțumim pentru ceea ce primim, indiferent că este vorba despre un cadou, un gest, o vorbă sau altceva ce ne este adresat.
Dar este acesta un gest sincer sau este un automatism pe care îl rostim din rutină?
De unde vine această mulțumire pe care o transmitem prin vorbe? Din vârful buzelor, din absența noastră sau din suflet?
Există unele teorii care spun că nu este bine să spui „mulțumesc din suflet”, aducând tot felul de explicații.

Dar, dincolo de aceste întrebări și de toate teoriile, a mulțumi este un gest de suflet, menit nu numai să exprime recunoștința, gratitudinea, ci și să echilibreze energia pe care cel care a dat a pus-o în gestul său.

Mai multe despre acest subiect te invit să afli urmărind acest videoclip pe care l-am filmat pentru tine, și în care poți să îl vezi și pe unul dintre asistenții mei personali, fără de care nu pot lucra în liniște.
Nu uita să-mi dai de veste.

https://youtu.be/y7EioTcIp38

Îți mulțumesc din suflet!

Binețe, dragă OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 15 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 14 martie 2017

Despre REGRETE și efectele lor asupra vieții noastre

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Cu toții avem și am avut regrete în anumite momente ale vieții. 
Regretăm perioade, oameni, situații din viață, sau (ceea ce noi considerăm ca) șanse ale vieții în care am dat cu piciorul. 

Dar, nimic nu e întâmplător în viață!
Te-ai gândit că totul s-a întâmplat cu un scop: acela de a învăța una sau mai multe lecții importante ale vieții tale? Dacă nu te simți rău, nu poți ști ce înseamnă binele; dacă nu știi ce înseamnă jos ca valoare, cum poți să te bucuri de adevărata ta valoare, aceea de esență divină?

Despre toate acestea, și alte subiecte, te invit să urmărești în videoclipul filmat  de mine.


Nu uita să-mi dai de veste.

Mulțumesc.

Binețe, dragă OM!



Edith Kadar

P.S. Pentru mai multe informații despre acest subiect, te rog să accesezi blogul meu, VIBRAȚIA VINDECĂRII, și pagina la care poți găsi materialul intitulat „REGRETELE, MACAZ PE DRUMUL VIEȚII” : 

dr. Edith Kadar 
Arad, 13 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 13 martie 2017

Despre ZONA DE CONFORT a vieții noastre

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 
Lumea nu este ceea ce este, ci ceea ce vrei tu să vezi că este. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Zona de confort a vieții este acea parte în care nu ne simțim deloc bine, dar pe care nu ne grăbim să o părăsim, găsindu-ne chiar motive să amânăm sau să dăm vina pe alții.

Deși cuvântul „confort” are o conotație pozitivă, în acest caz vorbim despre acea zonă, acele comportamente, care nu numai că nu ne ajută să obținem bunăstarea, dar ne și blochează și ne poate duce la autodistrugere.

Fie că este o relație toxică din care nu reușim să ieșim, fie incapacitatea de a ne reveni după o relație terminată neplăcut, sau un loc de muncă ce ne face nefericiți, nu reușim să ne revenim la acel stil de viață care ne ținea zâmbetul „agățat” de buze. 

Și totuși, în ciuda faptului că suntem blocați în propria neputință, de (prea) multe ori nu facem nimic să schimbăm ceva, orice, pentru a ne elibera de blocajul pe care l-am acceptat și de care suntem atașați confortabil.

Se spune că în zona de confort nimic nu crește și nu se dezvoltă.
Oare de ce alegem să rămânem acolo unde doar nefericirea, nemulțumirea și neîmplinirea sunt suverane? 
Este schimbarea într-adevăr atât de deranjantă încât alegem confortul suferinței? DA! De cele mai multe ori alegem răul cunoscut, cum se zice, în locul unui iluzoriu mai bine. 

Mai multe despre acest subiect te invit să afli urmărind acest videoclip pe care l-am filmat pentru tine.
Nu uita să-mi dai de veste.

https://www.youtube.com/watch?v=dnAcdpThVas

Mulțumesc.

Binețe, dragă OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 12 martie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 11 martie 2017

VIAȚA - PERSPECTIVE ȘI PREGĂTIRI PENTRU MAI BINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


De câte ori nu ți s-a spus că ar fi bine să faci o schimbare în viață, totul spre binele tău?
Și, de câte ori nu ai realizat chiar tu că ceea ce trăiești zilnic nu te ajută, nu te împlinește, nu îți aduce liniștea și pacea în familie și în suflet?
Dar, de câte ori nu ai amânat la nesfârșit punerea în practică a schimbării pe motiv că nu te simțeai pregătit(ă)?

Ce anume te  pregătește pentru schimbare? 
Cum îți dai seama care sunt aceste pregătiri și cât timp trebuie ele să dureze?
Dar, cel mai important, din ce perspectivă apreciezi și cuantifici aceste schimbări din viața ta?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre promisiuni făcute și amânate pe motiv de nepregătire din perspectiva fricilor.
Fă-te comod(ă), ia-ți un ceai sau o cacao fierbinte, pornește muzica, și hai să începem.


De câte ori nu ai spus sau nu ai auzit spunându-se ceva legat de a fi pregătit(ă)?
„Voi face schimbarea în viață atunci când voi fi pregătit(ă)!”
„Știu că trebuie să fac schimbarea, dar nu sunt încă pregătit(ă)”.
„Sunt pregătit(ă) să renunț la vechile obiceiuri și să mă schimb pentru binele meu”.  

Cred că știi despre ce vorbesc. 
Eu voi scrie azi despre a fi sau a nu fi pregătit(ă) să faci schimbări în domeniul sănătății fizice, psihice, spirituale și al transformării personale în vederea regăsirii de sine.

Să începem. 
Cum îți dai seama că trebuie sau ar fi bine să schimbi ceva în viață, în traiul tău actual?

Indicatorul este starea de bine pe care o resimți până la cea mai îndepărtată celulă a corpului tău.

Ți-e bine fizic, nu ai nici un simptom, nicio boală?
Ți-e bine psihic, nu ești bântuit(ă) de emoții consumatoare de energie, gen frici, furii, frustrare, nefericire, nesiguranță, devalorizare de sine?
Te simți împlinit(ă) pe toate planurile: personal, profesional, spiritual, sufletesc?

Dacă răspunsul tău sincer este DA la toate întrebările (repet, sincer, că nu te minți decât pe tine), atunci nu ai nevoie de nicio schimbare în viața ta, probabil ai făcut-o mai demult. Înseamnă că totul decurge optim, iar întâmplările și evenimentele curg nestingherite, fără poticneli, fără să întâmpine obstacole. Oportunitățile apar fără efort, iar rezultatele muncii și ale gândirii aduc un plus de bine, confortabil în toate planurile.


Dacă răspunsul tău este NU, și tot ce îți trece acum prin minte, după citirea celor de mai sus, este că nu există în realitate așa ceva, că este doar o utopie, o plăsmuire a unei minți odihnite sau o glumă bună, te anunț oficial că te înșeli amarnic.
Așa arată starea de bine în viață, de împlinire sufletească, de pace lăuntrică și de armonie cu tine însuți/însăți.

Nu crezi că există cu adevărat așa ceva?
Și cum ai ajuns la concluzia asta?
Din frustrările cu care te încarci zilnic, din pesimismul și acreala de care te-ai lăsat înconjurat(ă), sau din starea de sufocare pe care ți-o dă ascultarea indicațiilor prețioase ale altora despre cum ar trebui să fii tu pentru a-i face pe ei fericiți?

Cât trăiești închis(ă) și închistat(ă) de și în dogmele societății, libertatea, eliberarea și binele personal sunt doar cuvinte mari găsite în cărți și în filmele de la Hollywood.

Da, ai dreptate.
Când locuiești în întunericul fricilor și furiilor, ești ca într-o peșteră de unde ți-e frică să ieși pentru că alții îți spun că nu există altceva, aceea este întreaga lume pe care o meriți, și tu îi crezi. Ajungi să nu mai poți înțelege noțiunea de LIBERTATE, regulile lui AFARĂ; ALTCEVA devine un cuvânt abstract, iar BINELE este o ispită din iad.

Când trăiești în peștera ta pe care ai acceptat-o de bunăvoie, te folosești doar de ceea ce știi și găsești acolo, înăuntru.

Vorbești despre libertate și eliberare din lanțurile propriei neputințe și din cătușele fricilor și ale furiilor.
Vorbești despre lumină și soare din perspectiva întunericului pe care l-ai acceptat ca pe o stare normală.
Vorbești despre schimbare a perspectivei de viață doar în teorie, te mulțumești și cu atât. Să facă alții altceva, mai mult, și să vină să-ți spună, să îți arate și ție calea; să te ia de mână și, dacă se poate, să și facă pașii în locul tău. Doar ți se cuvin toate, că nimeni nu-i mai victimă ca tine, și mai prizonier(ă) în întunericul ignoranței tale, nu-i așa?


Să presupunem că îți ajunge la urechi cum că ar mai exista și altceva, un AFARĂ, unde este lumină.
Începi să simți că s-ar putea să mai fie ceva, că sigur mai trebuie să fie. Ce faci atunci? Că doar nu te poți năpusti așa, ca nebunul, în zona pe care nu o cunoști, nu o înțelegi și nu o poți controla. Cel puțin așa îți zici.

Începi să citești despre „lumină”, despre „afară”, despre „altceva”. 
Urmărești cu înfrigurare filme, urmezi cursuri, asculți prelegeri și prezentări ale unor oameni care fie au pășit deja în afara peșterii și vin să-ți povestească și să-ți îndrume pașii, fie îți vor vorbi despre ceea ce cred ei că ar însemna lumina din perspectiva întunericului lor.

Și toate astea pentru a fi pregătit(ă), zici tu în timp ce savurezi satisfacția pe care ți-o dă confortul teoriei și al afirmațiilor golite de crez; că doar nu te doare gura, nici gândul, nu-i așa?

Drumul de la teorie la practică poate fi lung, presărat cu bunele intenții ale tale și ale altora, și „luminat” de iluzia că tot vei ieși tu afară, odată și odată.
Cam ca un măgar care are legat înaintea ochilor un morcov, și va merge la nesfârșit pentru a prinde și a consuma „premiul” (nu, nu te-am făcut măgar, ci doar am dat un exemplu pentru a înțelege).


Cam asta este autoiluzionarea în care trăiesc mulți oameni, teoria confortabilă îndepărtându-i, încet, de practica pășirii în afara îngrădirii pe care au acceptat-o ca mod de viață.

Acestea sunt momentele în care de vorbește despre PREGĂTIREA de a schimba ceva.
Ca și cum ai spune „pot face orice, sunt capabil(ă) să fac orice, dar nu sunt, încă, pregătit(ă).

Serios?
Și când vei fi? Și ce anume te pregătește? Teoria?
Și cum îți vei da seama că ești pregătit(ă) pentru marele pas? Îți va spune cineva? Vei simți în urina de dimineață?

Cum poți să știi că ești pregătit(ă) să zbori, să înoți, să alergi, dacă nu ai mai făcut-o și doar găsești motive să amâni și scuze de ce să nu o faci?

Niciodată nu te vei simți pregătit(ă) suficient, din perspectiva fricii, a dezamăgirii și nemulțumirii de sine.

PREGĂTIREA în acest domeniu este o capcană, o scuză, un motiv de amânare la nesfârșit.
Ori faci schimbarea, ori nu. Punct.

Nu te poți lăsa de fumat reducând porția zilnică și menținând-o așa ani de-a rândul. Te minți. 
Nu poți slăbi mințindu-te în permanență că tu nu mănânci nimic, doar apa te îngrașă.
Nu poți găsi liniștea și pacea sufletească pregătindu-te în „sala” nefericirii și neîmplinirii.

Nicio persoană străină, nici un curs, nicio carte nu te pregătesc pentru schimbare; pot doar să-ți prezinte starea, noțiunile de bază, dar tu va trebui să faci pasul.
În fond, nu înveți să înoți sau să conduci mașina citind cărți. Dar poți afla instrucțiuni și reguli pentru a-ți fi bine atunci când aplici totul în practică.


Toate cele de mai sus se aplică și în domeniul schimbării și transformării personale.
Când ai hotărârea și determinarea de a face pasul în afara peșterii întunecate, fă-l cu curaj!
Acolo, afară, vor fi multe ajutoare care să te îndrume.

Nicio perspectivă teoretică nu te poate pregăti pentru practica vieții.
Răspunsul stă în curajul acțiunii. Trebuie doar să vrei cu toată ființa ta să faci schimbarea, să crezi în tine, și să pășești cu hotărâre.

Ce ai de pierdut? Fricile? Întunericul?
Dar ai atâtea de câștigat, cel mai mare premiu fiind liniștea, pacea, armonia ce curg nestingherite spre cea mai îndepărtată celulă a corpului tău, ce decurg din regăsirea de sine, de TINE.

Nu amâna practica pe motiv de teorie

NICIO PERSPECTIVĂ TEORETICĂ NU TE POATE PREGĂTI PENTRU PRACTICA VIEȚII!

Încearcă, și dă-mi de veste.

Binețe, dragă cititorule, și mare mulțumire pentru însoțirea pe calea rândurilor!


 dr. Edith Kadar 
Arad, 27 decembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.