vineri, 20 octombrie 2017

VIAȚA versus A TRĂI




Viața nu este despre a câștiga ceva, ci despre a trăi.

Ne chinuim atât de mult să câștigăm momente ale vieții încât nu realizăm că pierdem viața însăși.
Facem eforturi să câștigăm mulți bani, fără a mai ține cont că nu mai dăm nici un ban pe noi înșine.
Luptăm să câștigăm atenția și recunoașterea celorlalți, dar nu mai observăm că ne pierdem din vedere chiar pe noi.
Ne străduim să câștigăm timp pentru a face cât mai multe în viață, dar uităm să ne facem timp pentru noi înșine.
Încercăm din răsputeri să câștigăm prieteni, prietenii, relații, dar ne pierdem pe noi din vedere.
Ne încrâncenăm să câștigăm pariul - pe care nimeni nu (ni) l-a (im)pus - cu viața, dar pierdem pentru că nu știm să ne-o trăim. Viața.
Credem că vom câștiga viața cu orice preț, din moment ce ne-a fost dată, dar uităm că ea nu ar exista dacă nu ar fi întreținută. De noi, oamenii.

VIAȚA este un substantiv.
A TRĂI este un verb.

Substantivul fără verb nu are esență, iar verbul fără substantiv nu are motivație.

Nu poți avea viață dacă nu o trăiești.
Nu poți simți viața dacă nu te hotărăști să o pui în aplicare, să o simți, să o trăiești.
Nu poți defini viața dacă nu vorbești despre verbul ei, despre acțiunea ei, trăirea.

Dar mai există ceva. Focul (substantiv) arde (verb), însă doar cu ajutorul oxigenului.

Viața trebuie trăită, dar are nevoie de un „oxigen”, de un catalizator.
Iar acela e iubirea și prețuirea de sine. Dacă nu te iubești și nu te prețuiești pe tine, nu ai nici un motiv să trăiești și, deci, nu poți avea o viață care să te împlinească, să-ți dea un sens, să-ți aducă liniștea în suflet și pacea în simțiri.

Iubește-te, iar așa dai sens vieții trăind-o.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 02 mai 2016

 *     *     *     *     *    *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 19 octombrie 2017

FEMININ ȘI MASCULIN - CALEA SPRE DUMNEZEIRE





- Da, Doamne, omul te poate manifesta pe TINE!
Vin să îți spun cu toată bucuria acest lucru. 

Știu că unul dintre motivele venirii noastre aici, pe Pământ, a fost pentru a vedea cât de jos putem ajunge pentru a rămâne conștienți că te manifestăm, că ne reamintim de Tine.
Drumul e lung, e întortocheat, presărat cu multe capcane, ispite, pentru a ne putea lămuri noi dacă vrem să mergem mai departe, sau luăm o pauză mică, așa, de vreo câteva vieți.

Știu că, de-a lungul timpului, s-a tot lucrat la finisarea corpului uman, iar, cu permisiunea Ta, și-au adus aportul la asta diferite rase din exterior; unele au adus îmbunătățiri, altele au pus blocaje, piedici, pentru a încetini sau închide drumul către Tine.
Da, de-a lungul timpului, omenirea a avansat. Iar asta s-a întâmplat, sunt sigură, cu ajutorul Tău, și al ființelor de Lumină, în colaborare cu întunericul.



De câte ori s-a descoperit ceva, oastea întunericului a intervenit pentru a stopa tot, dar asta doar pentru a-i tria pe cei apți și compatibili de a merge mai departe. Cei care au rezistat, au dat mai departe cunoașterea lor următoarelor generații. Cei care au căzut pradă întunericului, au murit pentru a se reîntoarce și a reîncerca din nou.

Unii au avansat mai repede, alții mai încet, însușindu-și lecțiile în mai multe vieți. Indiferent cu ce viteză au făcut-o, civilizația a progresat. Încetul cu încetul au acceptat noul, inovațiile, știința, spiritualitatea, arta, și le-au dezvoltat.

Tot căutând soluții la supraviețuire și adaptare, omul și-a dezvoltat mintea atât de mult încât ea a ajuns să preia controlul. Iar pentru ca omenirea să nu avanseze mai repede decât este pregătită, până ce nu își înțelege lecțiile, li s-a permis  ființelor întunecate să acționeze prin diferite persoane: dictatori, regi, președinți de țări sau de companii, pentru a înăspri condițiile, filtrul prin care e obligatoriu să trecem în drumul spre dumnezeire.

Cu cât instrumentele pentru a accesa energia divină sunt mai bune, mai directe, cu atât cei care contestă pentru ca omul  să fie convins sunt mai mulți.

De exemplu, acum, în această perioadă, când oamenii au acces la cunoaștere, s-a înăsprit limitarea: într-o lume a informatizării, 99% din informații sunt false, inutile în evoluție, și doar 1% ajută cu adevărat în avansarea spre Lumină. Desigur, cei ce pot accesa acest procent scăzut, sunt foarte puțini. 
Este ca și la școală, unde testele, examenele triază valoarea, îndrumând elevii spre ceea ce este mai potrivit abilităților și aptitudinilor din acel moment. Nu înseamnă că cineva nu este bun pentru că nu a intrat la o școală renumită, tocmai pentru a putea ridica și nivelul ei.

La fel se întâmplă și în viața societății actuale: dacă peste tot vom vedea doar blocajele și oamenii negativi, nu vom putea găsi rezolvarea, ieșirea din acea situație. Lecția  nu este să constatăm și să capitulăm, ci să găsim soluții pentru a ieși, a face schimbări.



Doar când vom înțelege că greutățile vieții sunt acolo pentru a ne stimula să găsim soluții și nu  a ne bloca, putem păși la nivelul următor de conștiință. Până atunci, nu.
Și vom repeta lecțiile până ce ne vom deștepta, adică vom hotărî că vrem să fim deștepți.
Iar când vom vrea să ne îndreptăm spre altă treaptă, vor apare obligatoriu toate testele și examenele menite să facă cernerea.

Cu cât înaintăm pe scara conștiinței, cu atât probele sunt mai grele, mai solicitante, mai diabolice, adică mai pline de diavoli, și au rolul de a ne sublinie întunericul din noi pe care va trebui să îl eliminăm pentru a face loc Luminii.

E ca la școală: la început e ușor, apoi, în gimnaziu se complică, în liceu e și mai greu atât ca lecții cât și ca dezvoltare personală; apoi e facultatea, la care intră mai puțini, iar specializările se adresează celor puțini. Și doar vârfurile reușesc.
Cei mai buni nu sunt cei ce iau notele cele mai bune, ci cei care au rezistat cel mai bine la toate probele, fără să se plângă, ci doar constatând realitatea și găsind soluții. Iar aceștia ce vor face după toate astea? Îi vor învăța pe alții cum să se descurce. Nu cum să facă, ci cum să se descurce!

În principiu, calea și obstacolele sunt aceleași pentru toți. Bărbații și femeile reacționează, însă, diferit.

Bărbații ar putea ajunge rapid la Dumnezeu: sunt raționali și sunt obișnuiți să găsească soluții și să rezolve probleme. Dar, pentru că nu ar înțelege drumul, nu ar sesiza frumusețile lui și nu ar aprecia obstacolele, au fost frânați de apariția femeii.

Femeia este emoțională; ea trece prin ciurul emoțiilor tot. Emoțiile femeii se ciocnesc de rațiunea și pragmatismul bărbatului.
De ce? Pentru a învăța că nu se poate să avem una fără cealaltă.
Nu putem fi raționali și pragmatici dacă nu înțelegem prin ce trecem, adică fără emoții. Și invers.



„Lucrarea” întunericului, a diavolului, este să le accentueze fiecăruia - femeii și bărbatului - calitățile, pentru a-i împiedica să le observe pe ale celuilalt.
Femeile sunt atât de stăpânite de emoții încât orgoliul lor, al emoțiilor, le împiedică să observe și să accepte raționalul adus de bărbați, și să se considere suficiente. Ce vor încerca să facă cu bărbații? Să îi castreze pentru a-i transforma în femei, asemenea lor.
Lecția bărbaților este să nu se lase angrenați în vârtejul emoțiilor feminine, și să își vadă de drum până ce vor întâlni femeia care nu mai vrea să îl schimbe.
Lecția femeilor este să accepte raționalul și pragmatismul pe care îl aduc bărbații, deoarece doar așa vor reuși să iasă de sub imperiul emoțiilor care le pot stăpâni total.

Fiind rațional și pragmatic, pentru bărbat totul este foarte simplu. De aceea se și spune că bărbații sunt simpli; nu pentru că ar fi proști sau incapabili, ci pentru că gândesc logic, orientat pe soluții, nu pe problemă.
Din această cauză, ei tind să relaționeze cu femei care fac ca totul să fie simplu: păpuși cu care să defileze și cărora să le asigure casă, mașină și bani, gândindu-se că și ele se vor declara mulțumite, așa cum ar face ei. Dar puțini vor avea curiozitatea de a trece dincolo de capcana formei, a explicitului, pentru a explora noi dimensiuni pe care să le raționeze.
Cei care vor trece de capcana formei sunt marii artiști, geniile, care știu să transforme totul în operă de artă din momentul în care au înțeles esența. De aceea, nu întâmplător, bărbații sunt considerați vârfuri în orice domeniu. Nu din discriminare.

Dacă o femeie ci emoțiile ei disipă și irosește energie, bărbatul vine și adună, colectează această risipă, o concentrează, și o prezintă lumii ca o capodoperă.
Dar, pentru a reuși, bărbatul are nevoie de femeie. Nu poate face opere de artă dacă nu are materia primă, femeia, cu ale ei emoții.
Dar nici femeia nu ar fi ceva atât de frumos dacă nu ar exista bărbatul care să o scoată în evidență.

Am înțeles asta, și e atât de perfect, Doamne!


Esența feminității este să se înțeleagă că ea nu poate exista fără un bărbat care să o admire, să o sublinieze, să o ridice la rang de artă.
Esența masculinității este să se înțeleagă că nu poate exista fără femeia care să aprecieze forța. puterea, tăria și caracterul bărbatului, și să le ridice la rang de siguranță.

Iar până nu se înțeleg aceste două aspecte, nu se poate pune problema de relație adevărată, care să ajute pe fiecare în dezvoltarea personală, indiferent de domeniu.

Aceasta este „lucrarea” perioadei actuale: de regăsire a esenței polarității, a sexualității, pentru a putea recompune întregul, și a manifesta dumnezeirea.

În această perioadă, multe suflete complementare se reîntâlnesc, dar nu vor putea manifesta întregul până ce nu își curăță fiecare din orgoliul său, pentru a-l putea observa pe celălalt. Acesta este un nivel înalt, de aceea și problemele și ispitele întunericului vor fi mai mari și mai intense: femei artificiale, bărbați care primesc „jucării” logice: mașini, aparatură, etc.
Sau femei masculinizate, care consideră că nu mai au nevoie de bărbați, devenind ele însele masculine. Ori bărbați efeminați, care ajung să își fie suficienți lor, și nu mai au nevoie de femei.

Iar industria cosmetică, farmaceutică, porno, de aparatură și mașini devine înfloritoare deoarece naturalul e uitat și e îmbrățișat falsul pentru că are mai multe culori, mai multe luminițe menite să îl copieze pe dumnezeu.

De aceea, din această capcană evadează puțini, și cu cât vor fi mai conștienți, cu atât vor fi maai blamați, mai marginalizați de... artificiali, de „roboții” sclavi ai sistemului.

În acest stadiu, ispitele personale ale întunericului sunt foarte intense, și e nevoie de multă fermitate pentru a rămâne pe poziție.

Cu cât lumina conștiinței divine este mai mare, cu atât întunericul rămas este mai puternic, doar trebuie să se echilibreze, nu?

Și când, totuși, se trece de toate nivelurile povestite, ajungi aici, în fața Ta, Doamne, pentru a-ți spune: DA, DOAMNE, OMUL TE POATE MANIFESTA PE TINE!

Știu că nu e gata, că mai e mult, dar am vrut să îți spun asta din tot sufletul meu.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/feminin-si-masculin-calea-spre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 16 octombrie 2017

DE LA IAD LA RAI - despre KARMĂ și MÂNTUIRE



The Shawshank Redemption (sursa - internet)

Am fost întrebată de ce trebuie să venim de atâtea ori, în atâtea vieți, pentru a plăti „datoriile” pe care le-am acumulat de-a lungul existențelor.

Am răspuns că oamenii nu trebuie să sufere; e o înțelegere greșită a noțiunii de soartă, de KARMĂ. Suferința este o alegere personală; este opțională. De ce? Pentru că omul refuză să-și învețe lecția.

Venim aici, în această existență, pentru a crește, a ne dezvolta personal, a evolua; nu pentru a stagna sau a adăuga alte poveri pe lângă cele existente.



Și totuși, dacă aruncăm o privire la situația actuală, vom vedea multă suferință, îndârjire, încrâncenare, frică, dezamăgire, capitulare, tânguire, pesimism, depresie, boli și moarte.

Oare pentru asta ne naștem?

Când ne vom opri din a ne victimiza ca și cum viața noastră e dictată de altcineva, de parcă noi n-am avea liber-arbitru?
Când ne vom sătura să dăm vina pe altcineva - vecini, familie, șefi, guvernanți, Dumnezeu - și vom accepta că nimeni nu ne poate lua cel mai de preț dar pe care l-am primit, SUFLETUL?

SUFLETUL, știi tu, acea parte din Dumnezeu, acel Duh sfânt pe care l-am primit în dar pentru a ști că nu suntem mai prejos decât El. 
SUFLETUL, acea matrice divină pe care se construiește corpul fizic și energetic al omului, acea „amprentă” divină care însemnează omul cu dumnezeire.
SUFLETUL. Îți amintești?

Și totuși, deși ești impregnat cu energie dumnezeiască, uiți repede de ea. De ce? Pentru că Dumnezeu nu este vizibil cu ochiul liber, dar fascinația și strălucirea materială, da.

În căutarea dumnezeirii din el, a scânteii divine, omul a găsit înlocuitori falși, și s-a mulțumit cu zorzoanele găsite. S-a mulțumit cu mult și ieftin pentru că iluzia de a-și crea el strălucirea, de a-și modela lumea, dă omului senzația că e la fel ca Dumnezeu. Mă rog, unul mai mic. Da, iluzie!

Pentru că Dumnezeu e unic, e nemărginit și e originea la tot și la toți. Restul sunt cópii, imitații, calpuri.
Iar în căutarea esenței sale, a dumnezeirii din el, a divinității ce-l animă, omul găsește cópii ieftine, departe de adevăr, lipsite de valoare, dar cărora le va înmâna puterea absolută.
Și astfel, omul devine sclavul cópiilor ieftine, al imitațiilor, al iluziilor. Iar așa, încet-încet renunță la esență, la lumină, la Dumnezeu, pentru a se umple de întuneric, de fals, de iluzie.

Și cine poate crea atât de bine copia lui Dumnezeu?
MINTEA, care creează scenarii și o lume în care omul devine sclavul său pentru a-și putea întreține iluzia de măreție.

Și cum mai poate fi numită lumea falsă pe care omul o întreține pentru a nu dispărea?
IAD, de exemplu.
Și atunci cum mai poate fi numită mintea, creatoarea de iluzii, de iad? Satan, Antichristul, sau cum vrei tu să-i spui.



Oricât de frică ți-ar fi de iadul promis de biserică dacă nu ești cuminte, infernul e în tine, și nu este un loc anume situat sub pământ, pe care să-l vizitezi drept pedeapsă..
Dragă om-purtător-de-iad-la-posesor, nu ai vrea să renunți puțin la iluzie și să vezi unde te situezi?
Pentru că, așa cum am spus la început, tu ai venit aici pentru a învăța lecții și a închide capitole din existențele trecute, nu pentru a adăuga alte bagaje karmei tale.

Atât timp cât nu te trezești din minciuna, din iluzia pe care tu o întreții, te îndepărtezi de lumină, de esența care îți dă viață, de Dumnezeu. Și, în loc să oprești karma, tu o îmbogățești.

Cum poți ieși din acest carusel?
Simplu. Acceptându-l din tot sufletul pe Dumnezeu în tine, în viața ta. Iubindu-ți defectele, „impuritățile”, acceptând cine și ce ești, și renunțând la toate atașamentele de valorile materiale cu care te-ai împăunat. Iar asta se mai numește POCĂINȚĂ și duce la eliberarea de lanțurile karmice, adică la MÂNTUIRE.

Din păcate, pocăința și mântuirea au devenit cuvinte greșit înțelese, demonetizate, folosite cu fală de către falșii mântuitori pe care tot oamenii i-a înscăunat din lipsa de percepție a adevăratului MÂNTUITOR.

Nu trebuie să fii religios, nici bisericos; nu e nevoie să fii sclavul vreunui cult pentru a vorbi despre karmă, pocăință și mântuire. Ba chiar ar fi mai bine să nu fii habotnic în nimic, deoarece abia atunci poți înțelege cu adevărat cuvintele de mai sus.

Iar când renunți la fanatism, la idei preconcepute, la clișee servite de străinii vieții tale, vei înțelege că DUMNEZEU care ți s-a dăruit este singurul ADEVĂR, ce te poate duce pe CALEA VIEȚII tale.

„Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL, VIAȚA!”

Iar când înțelegi acest lucru, karma ta se disipează, cade ca un zid dărâmat și ieși din cercul plăților, al sorții repetitive; ieși din iadul minții, și ajungi în locul plin de liniște, de pace, de armonie, de iubire, de Dumnezeu.
Unii îl numesc RAI, și se află nicăieri altundeva decât în tine. Adică acolo unde locuiește Dumnezeu.

Știi asta, nu, OMULE?

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 16 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/de-la-iad-la-rai-despre-karma-si.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 12 octombrie 2017

DE CE NU TE IUBEȘTE DUMNEZEU? (Crezi tu!)



Aud des, mai des decât mi-ar place, oameni care spun că pe ei nu-i iubește Dumnezeu, că i-a părăsit, că sunt bătuți de El și de soartă.
Desigur, cu toții trecem, la un moment dat în viață, prin acest stadiu. Dar, oare cum poate fi depășit? Ce ne face să credem asta?

Binețe, dragă OM!

Te invit să călătorești alături de mine pe calea rândurilor și a gândurilor scrise. Te rog să citești până la capăt, și nu te transforma în lupul moralist pentru că cel ce judecă e ego, iar noi povestim despre divinitate.



De ce nu te iubește Dumnezeu?
Pentru că ești prost! Ești prost ca noaptea, dacă asta crezi! 
Și nu e o judecată, nu este o jignire, ci ia-o ca pe o afirmație. Dacă ești plin(ă) de orgoliu și de vanitate și te-ai umflat deja în pene, ești sclavul/sclava egoului înscăunat în tronul lui Dumnezeu, care nu te va lăsa să citești mai departe cu detașare, ci te va agita, te va provoca, te va scoate la „război”.

Deci... ești prost dacă spui așa ceva. Știi de ce?
Pentru că nu vezi că Dumnezeu, de fapt, te iubește mult. D-aia!

Cum poți spune că nu te iubește? De unde știi? Cine ți-a spus asta? Și ce sau cine te face să dai crezare acestei minciuni?
Unde este Dumnezeu pentru tine, omule rătăcit de iubirea Lui, și cum arată El pentru tine?

Nu sunt mistică, nu sunt bisericoasă, nu sunt religioasă; nu sunt habotnică, nici bigotă.
Sunt doar un simplu om căruia îi place viața, care a știut să se distreze pentru a avea ceva de povestit nepoților, și care a refuzat să se înscrie în șabloane, reguli și canoane.

Sunt doar un om foarte curios să aflu ce se găsește în spatele lui „nu-i voie!”, „trebuie”, „acceptă fără comentarii”, și „așa e bine pentru că așa ți se spune!”.

Sunt doar un om hotărât să-i testeze limitele de iubire lui Dumnezeu, într-o lume în care mi s-a spus că El se supără pe mine, „păcătoasa”, că mă va pedepsi; că voi arde în focul veșnic al iadului pentru că nu cred nimic fără să cercetez.

Sunt un om care, departe de a-L sfida, sunt hotărâtă să-L cunosc și să comunic cu El.
Sunt un om catalogat cu multe adjective și epitete de către cei care nu pot ieși din „cutia” gândirii impuse de către entitatea căreia i-au înmânat puterea personală - societatea.
Sunt un om hotărât să testeze limitele răbdării și iubirii dumnezeiești, făcând cât mai multe din ce nu este voie, nu este permis, în accepțiunea moraliștilor de serviciu.

Am trecut prin multe experiențe, am trăit multe sentimente, emoții, atât bune cât și mai puțin bune.
M-am aflat pe buza prăpastiei de nenumărate ori datorită deciziilor neinspirate pe care le-am luat.
Am urât oameni, am blamat, am judecat, am condamnat.
Am fumat, am băut, am avut relații tumultoase în trecut.
Am înjurat mult, și L-am înjurat pe Dumnezeu; am urlat la El, l-am luat la întrebări, I-am cerut socoteală, L-am condamnat, L-am judecat, L-am comandat.

Am fost în iadul propriilor mele trăiri, emoții și sentimente care mi-au distorsionat realitatea și mi-au „dăruit” iluzia: furii, frici, încrâncenări, încăpățânări, lașități, negări, dezamăgiri.
Am renunțat la El, L-am renegat, L-am respins.

Și totuși... El a continuat să mă iubească. Exact ca un părinte ce-și lasă copilul să experimenteze, având încredere că se va întoarce acasă, la matcă, la origine, că fiica se va reîntoarce din rătăcirile ei.

În tot acest timp, El a fost lângă mine; m-a vegheat, păzindu-mă de mine. A avut grijă să îmi trimită semne că nu mă lasă, deși eu m-am făcut că nu le văd, uneori. Mi-a scos în cale mesageri ai Lui: oameni, cărți, comunicări.



Iar când m-am afundat prea mult în labirint rătăcindu-mă, când pânza minciunilor și a iluziilor proprii s-a strâns atât de tare încât exista riscul să mă anihilez prin boli, nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să spun din tot sufletul și cu toată sinceritatea mea: „Doamne, ajută-mă, te rog!”.

Abia atunci i-am auzit vocea calmă, blândă, dar fermă. Abia atunci i-am simțit iubirea și tandrețea. 
Abia atunci L-am simțit. M-am simțit. Abia atunci când am fost dispusă să renunț la suferința inutilă. Nu mai repede.
De ce? Pentru că m-am crezut invincibilă, mai presus de tot, de toate, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că sunt mai deșteaptă decât oricine, chiar decât divinitatea. 

Iar când m-am săturat să mă chinui, să mă maltratez, să mă pedepsesc, am revenit la Părintele drag rugându-L să mă ierte. Și m-a iertat fără condiții.
M-a iertat și mă iubește și când sunt îmbrăcată și când sunt dezbrăcată; și când port pantaloni, și dacă am bijuterii, și dacă vorbesc liber și buruienos. Mă iubește și dacă sunt slabă, și dacă-s grasă sau ridată; mă iubește indiferent de vârstă.

Și știi ce mi-a spus? Că El îmi iubește esența, lumina, acea scânteie ce nu poate fi stinsă de nimeni, și că tot restul, adică forma, este inventată de MINTE.

Lumea mea s-a cutremurat din temelii de când m-am oprit din rătăciri; și se va mai cutremura până ce vor fi înlăturate toate urmele de întuneric.

Sigur că mai am furii, frici, regrete, dar știu că sunt pe drumul cel bun către mine, către esența mea, către cel care îmi vorbește și-mi răspunde cu infinită răbdare și înțelepciune - Dumnezeu.

Dar când știi că ești pe calea care ți-e menită, dispare presiunea timpului, a condiționărilor, și se așterne liniștea în interior. Și atunci poți auzi foarte clar vocea care îți vorbește și care îți transmite mesaje. Abia atunci te lași în voia a ceva ce nu mai controlezi pentru că nu mai simți nevoia, iar viața ți se așterne ca un puzzle, aducându-ți exact ceea ce ai nevoie și nu ceea ce vrei cu mintea ta creață.

Iar din această stare, de abandon, de încredințare, poți să le spui tuturor celor ce zic că pe ei nu-i iubește Dumnezeu: omule, ești prost? Habar n-ai cât de mult te iubește, dar vei ști doar atunci când îi vei da voie, când te vei fi săturat de suferință. Nu mai repede!

Namaste!



dr. Edith Kadar
Arad, 12 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 9 octombrie 2017

CUVINTELE CARE TE VORBESC



Când vorbim, doar spunem cuvinte sau chiar comunicăm?
Unii adoră să vorbească fără a fi prezenți în cuvintele lor. Alții iubesc comunicarea atât de mult încât au înțeles sensul tăcerii.


Dar, când capătă cuvintele rostite sens și esență? 
Când se încarcă ele de semnificație? 
Când încetează să mai fie doar vorbe goale, lipsite de conținut și de mesaj, spuse doar pentru a nu tăcea, și când încep să fie comunicare sinceră?


Atunci când tu, om rostitor de cuvinte vei înceta să fii lipsit de consistență și de conținut, când vei înceta să fii gol de simțire și de trăire, și vei începe să te încarci de tine însuți, se sens, de esență, abia atunci îți vei găsi rostul și semnificația în proprii tăi ochi. 
Când vei trăi și nu doar vei supraviețui zilelor și vieții, atunci cuvintele tale nu vor fi doar spuse, ci trăite, pentru că vor veni din adâncul tău, din suflet, și nu din superficialitatea vârfului buzelor.


Cuvintele sunt ca omul. Pot fi de suprafață, superficiale, de formă, sau profunde, conștiente, consistente, de fond.
Cuvintele spuse reflectă ceea ce suntem cu adevărat. Cel care le aude, le înțelege după ceea ce este el cu adevărat.


Fii atent la cuvintele pe care le spui, pentru că ele reflectă ceea ce ești cu adevărat: bogat sau sărac sufletește. 
Cu cât ești mai sărac în interiorul tău, cu atât suplinesti acest gol cu multe cuvinte, la fel de goale, de fade, de incolore.
Cu cât te-ai îmbogățit de sens, valoare și înțelegere, cu atât cuvintele rostite sunt mai puține și mai încărcate de miez și semnificație.


Ascultă vorbele ce ți se spun, și poți "citi" interlocutorul.
Ascultă-ți cuvintele rostite, și vei ști unde te afli și ce mai ai de făcut pentru tine.


Nu lăsa cuvintele să vorbească în locul tău și să îți spună povestea. 
Cunoaște-te și vei vedea că vorbele se vor alinia pline de respect pentru a te prezenta.


Cuvintele sunt cartea ta de vizită.
Fă-o una frumoasă!


Binețe, OM fain!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 octombrie 2017

                                           *     *    *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 5 octombrie 2017

GÂNDUL, CREATORUL VIEȚII TALE





Gândurile tale îți creează dispoziția zilnică.

Ai o zi bună? E meritul tău.
Ai o zi rea? E meritul tău.
Tu ești creatorul zilelor și a dispoziției din fiecare moment.

Dimineața, când te trezești, poți alege să fii indispus(ă) că începe o nouă zi din nefericita ta viață, o nouă sursă de chin și neplăceri; sau poți alege să te bucuri de o nouă șansă de o lua de la capăt și de a schimba ceea ce nu-ți place în dispoziția ta. Tu alegi dacă vezi culoarea sau ternul din viață.

Dacă traficul te exasperează, tu alegi să te lași astfel influențat(ă). Ajungi mai repede sau mai bine dacă te agiți, înjuri și te transformi într-un pachet de nervi? Tu alegi dacă vezi calmul sau agitația.

Dacă colegii de serviciu sau șeful te calcă pe fiecare neuron este pentru că gândurile tale au permis acest lucru. Ai știut că așa se va întâmpla și ai recreat în minte scenariul: „voi ajunge... colegii vor face așa... șeful va urla... etc.”. Și uite cum ți-ai creat realitatea stresantă. Tu alegi dacă vezi doar defectele oamenilor sau și calitățile.

Ajungi acasă și te gândești cu oroare la câte treburi mai ai de rezolvat acolo, iar când treci pragul ești deja indispus(ă), fără ca măcar să ajungi să și faci ceva. Și uite cum ți-ai creat o indispoziție. Tu alegi dacă vezi doar stresul treburilor neterminate sau bucuria familiei.

Gândurile tale îți creează dispoziția zilnică pentru că le dai putere, le amplifici și devii tu parte integrantă din ele, din lumea pe care ți-o creează, în loc să integrezi gândurile în viață și să le dai locul și timpul cuvenit.

Dacă te identifici cu gândurile provenite din mintea ta, vei uita de tine, de adevărata ta esență. 
Pentru că tu nu ești gândurile care îți populează mentalul. Tu creezi gândurile, nu gândurile te creează pe tine sau viața ta. Sau ai uitat? Reamintește-ți.

Binețe, dragă cititorule!



dr. Edith Kadar
Arad, 02 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/gandul-creatorul-vietii-tale.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 1 octombrie 2017

PUTEREA CUVÂNTULUI, CA BLESTEM DE NEAM




Nu îți urî țara, patria, din cauza unui număr mic de locuitori cu care nu rezonezi și cu care nu ești de acord!

Cuvintele și gândurile tale vor căpăta, în timp, forța unei ghiulele ce distruge tot în cale, inclusiv pe cei apropiați ție. Fiecare gând, vorbă, faptă sau gest are consecințe devastatoare asupra celor din jur, a neamului, române. Fii cumpătat și nu îți denigra țara, pentru că tu creezi în fiecare zi realitatea în care trăiești.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre viitorul luminos pe care ni-l construim denigrând țara și locuitorii ei, neamurile tale.



Văd că s-a încetățenit să dăm cu ce apucăm în țara asta în care ne-am născut, România.
De ce? Pe motiv că e de rahat, că e plină de gunoaie, de corupție, că e guvernată de incompetenți, etc.

Ok, am înțeles! dar cu țara, cu locul tău natal, ce ai? Sau nu înțelegi diferența? To ai o problemă cu oamenii, dar cu locul, cu patria, ce ai?

Dacă te-ai născut undeva, într-o familie, într-o anumită casă, și nu-ți plac neamurile tale, de ce înjuri casa? Cu ce e ea de vină?

La fel și cu țara. Tu ai o problemă cu câțiva oameni care se află la conducere sau în servicii cheie pe care viața ți i-a scos în cale și de a căror incompetență și indolență te-ai lovit.

Câți să fie în total? Vreo 200-300? 3000? 30.000? 3 milioane? Bun, bine!
Dar cu restul, până la 22 milioane, ce ai?
Îi cunoști pe toți să juri că sunt proști, tâmpiți, incompetenți, hoți și „jmecheri”? Chiar pe toți? Nu?
Și atunci ce sau cine îți dă dreptul tot ce respiră-n țara asta - omul, neamul?
Cu ce drept îi bagi pe toți în aceeași oală?

Fiecare cuvânt denigrator, fiecare vorbă injurioasă la adresa poporului și țării în care te-ai născut, însoțite de gânduri și trăiri pline de ură, scârbă, frustrare sau furie sunt ca niște pietre sau bolovani aruncați cu putere în propria casă, în propria ogradă.

Pentru că, dragul meu co-național, îmi pare rău că trebuie să te indispun, dar îți reamintesc faptul că ești ROMÂN, și că mămica ta te-a scos afară, în viața extrauterină, pe teritoriul acestei țări numită ROMÂNIA!

Nu-ți merge rău pentru că te-ai născut român. Puteai să te naști în Botswana unde îți primeai salariul în moneda lor numită pula (te rog să nu fii mârlan, și să verifici că am dreptate: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pula_botswaneză. Aia la care te-ai gândit este doar în mintea ta!). Măcar acolo puteai s-o ții în mână și să o mângâi cu recunoștință, că aveai ce. Moneda, desigur.


Îți merge rău pentru că nu faci nimic să-ți meargă bine, să nu fii la fel ca ceilalți din corul denigratorilor-bocitori.
Că există un curent conform căruia românul e ingenios și inventează tot felul de șiretlicuri să nu lucreze, să nu plătească, să facă orice și să nu fie prins, e adevărat. dar asta nu înseamnă că așa sunt toți românii.

Indiferent cum ar fi, spune-mi, rogu-te, ce faci tu pentru a fi altfel? Aud? Nimic? De ce? Că e o țară de corupți? Toții 22 milioane de locuitori? Sunt fascinată că ai reușit să îi cunoști pe toți!

Unde mai pui că cei despre care vorbim își înjură orașul, primarul, edilii locali. De la mic la mare se înjură cu drag și cu spor.

Doar că, vezi tu, cuvântul, vorba, fapta și gândul sunt forme de energie pline de forță.
Cea mai puternică formă de energie subtilă este GÂNDUL impregnat cu emoții. Dacă acestea sunt negative (frică, vină, furie, rușine, frustrare, ură, invidie, minciună), ele se constituie în adevărate ghiulele aruncate la întâmplare, dar care distrug tot ce prind în calea lor: oameni, animale, plante, apă, relief, zăcăminte.

ADICĂ ȚARA TA, OMULE!

Și dacă spurci totul și pe toți, înseamnă că „vomiți” asupra oricui se nimerește în raza ta de acțiune energie negativă, malefică, ce poate „veșteji” tot ce se află în apropierea ta. Și astfel, încet-încet, copiii și familia ta vor fi anihilați de întunericul negativismului tău, și fie se vor îmbolnăvi, fie vor deveni ca tine - surse nesecate de cuvinte pline de răutate.

Și așa se extinde „plaga”, cu voia ta, acoperind din ce în ce mai mulți oameni.
Sursa de lumină interioară, Dumnezeu, divinitatea, nu mai este accesată prin rugăciune, ci începe să fie ponegrită, înjurată și învinuită, de parcă ea te-a făcut nefericit(ă) și nu tu ai ales să fii așa.



Dumnezeu e IUBIRE, lumină, pace, armonie, și e ca Soarele: nu poate dispărea. Doar omul poate alege să nu-l mai vadă, să-l nege, să își atragă norii pentru a nu mai fi deranjat de lumina Lui.
Atunci când alegi să nu mai vezi Soarele, lumina, iubirea, nu înseamnă că ele nu există, ci doar că tu ai ales întunericul.

Dacă ți-ai investi măcar jumătate din energia folosită la denigrare pentru a te ruga și a te conecta la lumină, la lucruri frumoase, pozitive, multe lucruri s-ar schima în lumea asta.
Pentru că așa cum propagi răul, poți să răspândești și binele, iar cei din apropierea ta vor reacționa și vor da mai departe bine. Și tot așa.

România este leagănul unde te-ai născut, fie îți convine asta sau nu.
Poți alege să fii negativ(ă) și să propagi ura și răutatea, permițându-le celor care știu să profite de asta să ajungă la conducere; sau poți alege să rămâi pozitiv și indiferent de „ispitele” ivite în cale.

Alege să fii un far călăuzitor din întuneric, în loc să fii un nor negru de furtună ce acoperă lumina.

Țara asta nu ți-a greșit cu nimic. Și nici marea majoritate a populației pe care te-ai grăbit să o pui în aceeași oală. 
Fii tu altfel, și vei vedea că și cei de lângă tine vor face la fel.
Fii un exemplu pozitiv, și nu unul evitat de toți.

Nu aștepta ca alții să schimbe ceva și să se schimbe.
Fii tu persoana care o face. ”Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, spunea Mahatma Gandhi.

Se spune că cu o floare nu se face primăvară. Nu, dar cu o floare începe primăvara.
Fii omul care înflorește o țară din ce în ce mai stearpă și mai aridă de iubire.

Ce ai de pierdut? Negativismul?
Încearcă.

Fii, române!

Binețe ție, OM!



dr. Edith Kadar 
Arad, 01 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 29 septembrie 2017

TE DEZAMĂGESC? DAR CIN’ TE-A PUS SĂ TE AMĂGEȘTI?


Se pare că în ultima perioadă dezamăgesc lumea, chiar și pe cei apropiați mie.

Adică îi dez-amăgesc, le înlătur amăgirile, minciunile, imaginile false pe care și le-au creat despre mine. Și e foarte bine! 
Indiferent că este vorba despre păreri bune sau mai puțin bune, acestea se schimbă. TREBUIE! E una din dățile în care „trebuie” are justificare, chiar dacă unii s-au pus cu psihanaliza pe acest cuvânt.

Spectrul dezamăgirii celorlalți a fost devastator pentru mine până la un moment dat, când am înțeles că eu nu pot amăgi pe cineva.

OMUL SE AMĂGEȘTE SINGUR!

Cine se amăgește? 
- Cel ce are așteptări de la tot și de la toate.
- Cel ce îi apreciază pe ceilalți după chipul și asemănarea sa.
- Cel ce, în loc să cunoască, proiectează imagini false, ceea ce el/ea crede despre celălalt.
- Cel ce nu ascultă cu adevărat ce are de spus altcineva, ci presupune ce vrea să spună.
- Cel ce citește printre rânduri ceea ce comunică celălalt.
- Cel pentru care imaginea din mintea lui, iluzia, este mai puternică decât realitatea.
- Cel ce își proiectează pe celălalt propriile stări, trăiri, emoții, fără să fie interesat de ale persoanei în cauză.
- Cel ce pune rândurilor citite propria voce interioară.
- Cel ce, din anumite motive, nu este interesat să îl cunoască pe celălalt, mulțumindu-se să presupună.

Dar, cine are așteptări, cine face proiecții, cine se amăgește pentru ca, apoi, la primul semn că nu e așa, să se dez-amăgească?
Sufletul? Nu, pentru că el SIMTE adevărul.
Spiritul? Nu, pentru că el ȘTIE adevărul.
Sinele divin? Nu, pentru că el CREEAZĂ adevărul.
Emoționalul? El TATONEAZĂ adevărul.
Psihicul? El ACCEPTĂ adevărul.
Corpul fizic? El SE HRĂNEȘTE cu adevărul.

Atunci, cine?
Mentalul, mintea, acea voce interioară care face gălăgie, pe care noi o credem, cu care ne identificăm până la autodistrugere.
Mintea, care TE MINTE!!!
Mintea, care îndrugă verzi și uscate, care te împiedică să vezi problemele din interiorul tău, îndreptându-ți atenția în afară, la ceilalți.
Mintea, care nu poate tăcea nicio clipă, menținându-te într-o gălăgie permanentă, doar ca să nu rămâi singur(ă) cu tine și să te simți bine.
Mintea, care îți folosește emoțiile pentru a te controla și manipula.
Mintea, care te posedă pe tine după ce ai capitulat și i te-ai supus, „colorându-ți” viața cu cele mai terne culori pentru a fi sigură că nu ieși din cuvântul ei.
Mintea, care are grijă să îți amplifice toate emoțiile negative: frica, furia, ura, ranchiuna, ciuda, gelozia, încrâncenarea și încăpățânarea, să le dea forță și să creeze „demonii” care te vor ține captiv în lumea devalorizării și nerealizării de sine.

Mintea, care creează o lume falsă, care te îndepărtează de tine, de esența ta divină, și care îți „naște” iluzia sau matricea (matrix) mincinoasă care, normal, te amăgește.
Mintea, care te îndepărtează de adevărul tău pentru a ți-l „împrumuta” pe al ei.

Mintea ta nu este a mea, deci eu nu pot să te amăgesc. Deci... nu te pot nici dez-amăgi, darmite să te dezamăgesc.
Ți-ai făcut-o singur(ă)!

Și atât timp cât ai ochii legați de către mintea ta, vei fi umilul și utilul servitor al celor care au aflat că pentru a-ți menține iluzia ai face orice, doar să ți se îndeplinească dorințele.
Vrei bani? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei putere? Asta vei primi, altceva nu.
Vrei să ai dreptate? Asta vei avea, cu orice preț.
Vrei să stăpânești? Asta vei face, chiar cu prețul vânzării sufletului.
Vrei evoluție spirituală trâmbițată și anunțată cu orice prilej? Mama-Minte îți va crea iluzia perfectă de înalt-evoluat-planetar.
Vrei să-ți hrănești orgoliul și mândria? Nicio problemă, se rezolvă, imediat ce sacrifici IUBIREA, inutilă și deranjantă pentru mintea suverană.

Atât timp cât VREI ceva sau pe cineva, cât ȚI SE CUVINE ceva sau cineva, cât îți dorești dreptate cu orice preț sau cât nevoia de a-i mulțumi pe alții rămân dorințele tale care te animă, asta va fi viața ta: o marionetă mânuită cu dibăcie de maestrul absolut, mintea.

Iluziile vor deveni adevărul tău, iar creatorul lor - mintea - va avea grijă să le înmulțească și să creeze cu ele un zid gros de nesiguranțe și îndoieli care te vor ține departe de esența ta, de dumnezeire.

Fii atent(ă) la dezamăgiri. Ele sunt binecuvântări divine deoarece arată că bucăți de amăgire se desprind din zidul minții, șubrezindu-l încet-încet.
Dă-ți voie să fii dez-amăgit(ă) pentru că asta înseamnă că ieși din jocul minții.
Nu-ți pierde vremea să fii frustrat și furios; aceea e mintea, acela e ego. Du-te mai departe și mulțumește sinelui tău divin că te scutură de amăgirile minții.
Dă-ți voie să fii dezamăgit(ă). E cel mai frumos cadou pe care îl poți primi de la viață. E primul pas pe drumul de întoarcere către tine cel/cea adevărat(ă).

Dă-ți voie să manifești toate furiile, frustrările și dezamăgirile; doar așa faci curățenie în tine, doar așa redevii, încet dar sigur, om adevărat, nu imitație umană, copie socială sau caricatură umanoidă.
Dă-ți voie să-ți fie frică. Doar un robot nu simte nimic.
Dă-ți voie să fii tu, și vei vedea că, în timp, întunericul va dispărea, și vei reîncepe să simți ceva ce ai idealizat mult timp: IUBIREA, pe Dumnezeu.

Ai de ales: trăiești în lumea minții, deci te amăgești, sau ieși din ea, iar primul pas este să te dez-amăgești.

Crezi că e ușor? Abia aștepți să-mi scrii că alegi varianta 2? Ai mare grijă, mintea ta veghează, și te va menține în iluzia afirmațiilor teoretice, îndepărtându-te de practică.

DEZ-AMĂGEȘTE-TE, omule, pentru a redeveni OM, adică manifestare divină!

NAMASTE!

Fotografia postată de Statusuri.

dr. Edith Kadar 
Arad, 29 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

IUBIREA DE SINE, ÎNTRE EGO ȘI ADEVĂR







Te-ai gândit vreodată care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
Te-ai gândit că, indiferent ce s-ar întâmpla neplăcut, negativ în viața ta, acel lucru are o cauză primară pe care o poți găsi doar dacă dai la o parte emoția și îți folosești rațiunea? Dacă ai răbdare să analizezi, să te duci pe firul ierbii, cum s-ar zice, și să le pui pe toate cap la cap, vei vedea că toate drumurile duc în același loc. 
Este un punct comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești.
Este IUBIREA DE SINE!

Binețe, cititorule!

Înainte să sari și să faci vreun comentariu legat de titlu, te sfătuiesc să-ți folosești înțelepciunea de a citi până la capăt acest material, și de a nu scoate din context ceva care servește doar ego-ului tău, pentru a-l hrăni și a-l scoate la înaintare ori de câte ori devalorizarea de sine îți dă ghes.
În fond, despre asta vreau să-ți vorbesc: de ce suntem așa cum suntem, de ce nu ne mai auzim unii pe alții și de ce vrem tot timpul să avem dreptate.

Găsește-ți un loc confortabil, creează-ți un moment doar pentru tine, pornește muzica și hai să povestim.



Auzim în fiecare zi tot felul de lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează; după sufletul nostru, bunul simț din dotare, setările morale și credințele pe care le stăpânim sau ne stăpânesc.

Ceea ce este bucurie pentru unii, e motiv de supărare, tristețe, și dezamăgire pentru alții.
Gândește-te la reacția pe care o provoacă rezultatul unui meci decisiv sau rezultatul alegerilor prezidențiale, de exemplu. Suporterii câștigătorilor se bucură, pe când cei ai echipei învinse își manifestă frustrarea în diferite moduri.

De ce ne bucurăm când cineva, cu care ținem, câștigă? Ne ajută asta să fim mai buni, mai sănătoși, să mâncăm mai bine, să se instaleze pacea și armonia în viața noastră?

Dar, de ce ne deranjează când pierde cineva cu care ținem? Doar nu în asta constă viața noastră, nu? Sau da?

Ce ne face să fim atât de tranșanți în părerile legate de persoane, lucruri sau evenimente străine vieții noastre încât să permitem ca rezultatele să ne afecteze direct calitatea energiei care ne curge prin corp?

Suntem așa pentru că am uitat de esența noastră, de forța, puterea și înțelepciunea cu care am venit înzestrați în codul genetic, ne-am anulat capacitatea de a ne crea propria lume, propriile reușite, și, din uitare de sine, am înmânat controlul construcției vieții unor arhitecți străini sufletului, dar prieteni buni ai ego-ului: AȘTEPTĂRILOR și PROIECȚIILOR.

De ce dăm atâta importanță așteptărilor și proiecțiilor pe care nu ni le cere nimeni, dar pe care le ridicăm la rang de importanță vitală?
Hai să vedem împreună.

AȘTEPTĂRILE apar atunci când ne-am rătăcit pe drumul echilibrului, armoniei, păcii și iubirii.

PROIECȚIILE apar atunci când, în loc să remediem imediat situația, avem pretenția ca altcineva, pe care noi l-am proclamat puternic, să repare toate stricăciunile pentru a ne face echilibrați, armonioși, împăcați cu noi și plini de iubire.

Ne așteptăm ca altcineva, proiectat de noi capabil, să vină să ne repare stricăciunile pe care tot noi le-am creat, și să ne readucă liniștea pe care o construiește fiecare după cum crede.
De ce? Pentru că am pierdut contactul cu noi înșine, cu esența noastră, cu iubirea de sine cu care ne suntem datori. Și atunci, în lipsa unei imagini proprii, folosim ca oglinzi imaginile celor din jur, interpretându-le ca fiind ale noastre, și încercând să le ajustăm prin prisma așteptărilor și ale proiecțiilor pe care le facem.

Cele mai banale și mai frecvente exemple le vedem zilnic în relațiile interumane.
Indiferent de genul (masculin sau feminin) pe care îl voi folosi, exemplificările sunt valabile pentru toată lumea.

„Mă aștept ca viitorul partener de viață să fie exact așa cum l-am proiectat în visele mele, începând din copilărie și până acum. Altfel voi fi o victimă nefericită.”
Și ce ai făcut tu pentru ca visele tale să devină posibile? Tu te-ai construit pentru a îndeplini dorințele cui? Fericirea e dată doar de tine, ea nu e creată și făcută cadou de alții.

„Mă aștept ca partenera de viață să-mi alunge singurătatea, pentru că așa mi-am proiectat consoarta ideală”.
Aha, deci ești singur în viața ta? De ce? Când ai întrerupt parteneriatul cu tine însuți? De ce altcineva trebuie să-ți umple golul lăsat când te-ai pierdut pe tine însuți?

„Mă aștept ca toată lumea să vadă cât de bun și valoros sunt, atât acasă, cât și la serviciu; să mă laude în conformitate cu imaginea pe care eu vreau să o proiectez în exterior”.
Și care e acea imagine? Pentru că dacă nici tu nu știi, vei avea toată viața așteptări incorecte, ireale. Cât de bun și valoros ești cu adevărat? Abia când vei ști, nu te vor deranja aprecierile altora.

„Viața mea este razna pentru că nu sunt tratată așa cum cred că aș merita  din plin, și mă aștept ca toată lumea din jurul meu să vadă câtă nevoie de ajutor am”.
Ai nevoie să te regăsești pe tine însăți, sau de corul bocitoarelor? Păi, dacă tu te tratezi cu atâta lipsă de respect de sine, cum te aștepți ca alții să te trateze?

”Tuturor pare să le meargă cu mult mai bine decât mie; alții sunt mai sănătoși, mai tineri, mai puternici, mai rapizi, mai bogați decât mine. Din această cauză mă consider nedreptățit și mă aștept să fiu ajutat, iar soarta să mă răzbune”.
Ok, știi că astea sunt proiecțiile tale proprii, nu-i așa? Acestea sunt grade de comparație, ceea ce înseamnă că în mintea ta există un etalon. Iar dacă tu ești acela, nu te deranjează să fii unul aflat pe minus? Măcar știi clar ce înseamnă sănătos, tânăr, puternic, bogat, rapid, sau sunt noțiuni create doar de frustrarea ta, sau împrumutate de la televizor?

„Nu mă descurc cu banii, iar din această cauză mă aștept să primesc totul gratis pentru că mi se cuvine! Toți cei care îmi cer bani sunt niște exploatatori nesimțiți și nesimțitori la nevoile și necesitățile celor oropsiți de soartă”.
Deci singura diferență dintre cei care au bani și tine este că sigur ei sunt escroci nesimțiți și că nu e posibil ca ei să fi muncit pe brânci și să nu-și piardă timpul cu plângeri de milă și jeluiri legate de cine cred că ar putea ei fi, cum faci tu, nu-i așa? Păi, dacă te crezi oropsit, tu îți dai seama ce imagine distorsionată poate crea mintea ta în această situație?

„Sunt bolnavă și de aceea mă aștept ca toată lumea să mă menajeze, să mă ajute, să mă servească și să-mi fie la dispoziție când și cum vreau. Și totul gratis pentru că, nu-i așa, sunt neputincioasă. Mă aștept ca în această situație nu numai să nu plătesc nimic, dar să și primesc bani pentru că sunt o biată victimă!”
Deci tu nu ai nicio vină? Nu hotărârile, încăpățânările și orgoliile tale din perioada înfloritoare te-au adus în casa bolilor, nu-i așa? Îți dai seama că proiectând pe ceilalți imaginea de salvator ai uitat tu, de fapt, cum să te mai ajuți și ești dispusă să accepți orice atât timp cât ți se respectă, tot ție, condițiile? Bolnavă, bolnavă, dar măcar orgolioasă, nu? 

„Sunt atât de corect, respect toate regulile, țin toate posturile; nu înjur, mă îmbrac decent. Sunt foarte credincios și foarte evlavios. Mă aștept ca toți să fie la fel, să se comporte și să vorbească într-un anumit fel, altfel nu stau de vorbă cu ei. Dacă se îmbracă cum nu-mi place, mănâncă altceva, au altă opinie sau orientare politică și religioasă decât mine, nici nu merită să îi salut pentru că sunt niște păcătoși”.
Du-te tu, sfântule încarnat care ești! Îți dai seama că te comporți ca însuși un dumnezeu creat după chipul și asemănarea ta, nu? Frumoasă proiecție ți-ai asumat, trăi-ți-ar neamul! Cine te-a instalat în scaunul de deținător al adevărului universal? Ești atât de perfect încât îți permiți să emiți judecăți de valoare, nu? Toate astea vin din puțul înțelepciunii zen la care ai ajuns?

Și exemplele ar putea continua. Sunt sigură că ai prins esența.

Esența este că dacă evenimentele decurg după așteptările noastre și în conformitate cu proiecțiile pe care le face mintea noastră, doar atunci ne putem proclama fericiți și mulțumiți de evoluția lucrurilor din viața noastră. 

Cam acesta este programul care ne guvernează traiul, dragilor, și pe care îl botezăm cu nume pompoase gen „armonie”, „liniște”, „pace”, „cunoaștere”, și pe care nu îl guvernează decât orgoliul, „argatul” umil al mărețului ego.

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *



„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune o vorbă foarte înțeleaptă care, dincolo de banalul cu care este mânuită, ascunde o capcană foarte subtilă: dacă tu nu te iubești pe tine, nu ai cum să-i iubești pe ceilalți!

Sau, cum te iubești pe tine, la fel îi iubești și pe ceilalți.

Dar dacă tu îi urăști pe ceilalți, pui condiții la nesfârșit, ai doar reproșuri și critici la adresa lor, ești cârcotaș de meserie, oare ce spune asta despre cât de mult te iubești pe tine?
Și dacă nu te mai iubești pe tine, înseamnă că ajungi să te uiți, să te trădezi, să-ți încalci toate promisiunile pe care ți le-ai făcut înainte de a veni aici, pe Pământ, în scopul de a evolua.

Ce ne face să ajungem atât de comentatori, cârcotași și degrabă punători de condiții?
Comportamentul identic venit din partea părinților, rudelor, apropiaților, cadrelor didactice, asigurătorii de servicii, preoților, bisericii, conducătorilor.
„Cum să fii altfel dacă așa e sistemul?”, am auzit de multe ori.

Dacă tu crezi că pentru a avea pace și liniște sufletească, a trăi cu tine și cu ceilalți în armonie, deci a te iubi pe tine însuți, trebuie să faci parte dintr-un sistem (religios, politic, civil), ești deja deviat de la drumul tău și de la adevărul cu care ai venit și pe care îl ai ștanțat deja în ADN.

O viață plină de frustrări, condiționări și victimizări, și goală de iubirea de tine naște monștri. Pe de-o parte este vorba despre toată gama de emoții negative care ne afectează calitatea vieții și sănătatea (fricile, furii, dezamăgiri, nesiguranță, neliniști, etc). Pe de altă parte este vorba despre urmașii noștri biologici, copiii, cărora le înăbușim din fașă puritatea, le anihilăm inocența și îi transformăm încet în copiile frustrate ale vieții noastre, pentru a nu fi singuri pe căile greșite pe care le-am ales.

Sinele știe când ceva nu e bine, nu e conform cu adevărul pe care am promis a-l respecta înainte de a veni aici, și încearcă să ne trimită mesaje. Ego-ul intervine și permite să treacă doar ceea ce îl satisface pe el, utilizând o armă puternică: orgoliul.

Sinele avertizează, orgoliul se umflă, ego-ul mușamalizează.
Ego-ul se extaziază când aude doar ce vrea, orgoliul este periat, sinele se întristează.
Orgoliul urlă, sinele este redus la tăcere, ego-ul jubilează.

Încet, fără să îți dai seama, te-ai pierdut undeva pe drum, câte puțin la fiecare răscruce ratată. Cu fiecare drum greșit, părțile din tine pe care le-ai cedat au fost înlocuite cu așteptări și proiecții, cu atât mai multe cu cât te încâlcești mai tare.

Sufletul se îmbolnăvește, iar corpul pierzându-și esența - sinele - se îmbolnăvește și el.

Disperarea își face simțită prezența, dar ego-ul își trimite orgoliul și o transformă în victimizare.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *


Acum înțelegi care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
După ce ți-ai dat la o parte emoția și îți folosești rațiunea, ai înțeles care este cauza primordială a negativității din viața ta?
Ai înțeles care este punctul comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești?

Este ceva ce nu are legătură cu ego-ul care își urlă perfecțiunea în gura mare, tuturor.
Este ceva ce nu poate rezona cu orgoliul care se bate cu pumnii în piept cât de mult trebuie să-i iubești pe alții.


Este IUBIREA DE SINE!

Adică...
...este respectul față de esența ta.
...este credința în tine, fără de care nu poți face nimic.
...este însoțitorul tacit al vieții tale.
...este condiția pentru a-i putea ajuta pe alții.
...este oglinda corectă a ceea ce ești și ce trebuie să faci atunci când toți îți sunt potrivnici.
...este condiția sănătății și integrității tale.
...este obligația față de promisiunea făcută Universului.

Tot restul este o opțiune, o alegere. Te alegi pe tine sau alegi orgoliul, ego-ul și tot trusoul de emoții negative?

Cu alte cuvinte, chiar tu ești o opțiune pentru tine: adevăr sau ego?

Nu trebuie să schimbăm lumea pentru a ne fi bine. 
Trebuie doar să ne schimbăm pe noi, și vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.





Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad,  25 decembrie 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/iubirea-de-sine-intre-ego-si-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 25 septembrie 2017

SUNT MOMENTE ALE VIEȚII...






Sunt momente în care tot ce vrei este să nu mai faci nimic, să nu mai auzi nimic, să nu mai vezi și să nu mai vorbești nimic, cu nimeni.

Sunt momente în care ai vrea să zaci fără să faci nimic, să îi spui lumii să se ducă dracului și să se descurce singură.

Sunt momente în care ai vrea să fii văzut(ă) ca o ființă umană și nu ca un salvator din orice, nu ca un roboțel care poate oricât, oricând și cu oricine.

Sunt momente în care ai nevoie de liniște pentru a-ți auzi propria respirație, de a-ți simți propriile trăiri, de a-ți înfrunta propriile emoții. Clipe când vrei să îți vizitezi propriul iad, sătul fiind de iadurile fiecărui om care te consideră o forță ce nu are cum să se diminueze.



Sunt momente în care simți să vrei să declari falimentul a ceea ce ești, doar pentru a putea pleca într-un loc nou, cu oameni noi, cu liniște. Ai vrea să găsești persoane cu care poți trăi bucuria tăcerii, și viața pe care ți-o dă iubirea.

Sunt momente în care ai nevoie, pur și simplu, de un umăr pe care să îți plângi slăbiciunea și vulnerabilitatea, și nu mai vrei să fii lovit(ă) ca un soldat care trebuie doar să execute.

Sunt momente în care vrei să nu te mai justifici cine și ce ești, ce, cum și de ce gândești așa cum o faci, ci doar să fii tu, acea entitate pe care o simți acolo dintotdeauna, dar căreia nu-i dai voie să fie pentru a nu supăra pe cineva.

Sunt momente în care vrei să dai jos de pe umerii tăi întreaga povară pe care o porți inutil, lucruri, stări și sentimente pe care le-ai creat pentru a te proteja de lovituri reale, dar mai ales de cele imaginare.

Sunt momente în care vrei să renunți la toate măștile create de frica de penibil, de abandon, de respingere a ceea ce ești cu adevărat.

Sunt momente în care te devorează furiile pentru că nu te mai regăsești pe tine, originalul creat de dumnezeire.

Sunt momente în care te bucuri că poți „gusta” puțin din lucrarea uraganului interior pe care l-ai creat pentru a distruge tot ce e vechi și inutil, pentru a distruge programe și paradigme, pentru că doar așa știi să rezolvi problemele, nu printr-o adiere.

Sunt momente în care știi că urgia interioară te poate distruge, dar alegi să o faci deoarece e unica ta șansă să tai, să cureți; iar atunci apare acel curaj nebun care te face să spui tumultului tău interior: „doar atât? dă tot ce poți, să te văd!”.

Sunt momente în care ai vrea să știi cum să fii altfel, cum să te abandonezi, cum să faci mintea să tacă și să te încredințezi fără frică IUBIRII, lui Dumnezeu. Dar nu știi.

Sunt momente în care ești atât de pustiu pe dinăuntru încât nu înțelegi niciun cuvânt din ceea ce ți se spune, pentru că acolo nu mai sunt repere, au fost devastate de uragan.

Sunt momente în care cei apropiați nu îți înțeleg prăpastia, nu îți înțeleg „clipa altfel”, și îți vorbesc ca și cum ai înțelege ceva. Dar acolo, înăuntru, e gol. Nu joci teatru, nu glumești; e doar...gol...

Sunt momente în care înțelegi că tot ceea ce am povestit este o formă de „sinucidere” a ceea ce ești, de distrugere a tot ce ai fost până atunci, pentru că doar așa anihilezi confortul nesimțirii în care te-ai instalat.

Sunt momente în care te întâlnești cu mintea ta, stai la povești cu ea, îi vezi și auzi frica de a nu rămâne fără obiectul muncii ei, acela de a-ți crea iluzii, de a-ți înmâna semințele obsesiilor pentru a te „proteja”. Și când îi spui: „gata, îți mulțumesc, dar s-a terminat!”, să îi auzi tânguielile, să poți vedea că nicio metodă de a te controla nu mai are efect.

Sunt momente în care simți că plutești deasupra prăpastiei, levitând din lipsa indicațiilor pe care ți le dădea mintea, ego, fiind, totuși, liniștit(ă) deoarece știi că deja te ridici, iar ce a fost mai greu a trecut.

Sunt momente în care știi că uraganul tău interior a făcut ravagii în inima și sufletul celor foarte apropiați ție, păzitorilor, dar că acest lucru a fost absolut necesar pentru a demola imaginea greșită pe care și-au făcut-o despre tine.

Sunt momente în care se așterne liniștea post-apocaliptică, iar corpul tău se relaxează căzând într-o toropeală plăcută și frisoane de curățare.

Sunt momente în care auzi o voce puternică, pe care nu ai mai auzit-o demult, și care îți spune: „Bine ai revenit! Cum a fost vizita în iad?”.

Sunt momente în care, gol de orice simțire, neputincios de a mai controla ceva, orice, realizezi că singurul lucru pe care îl mai poți face este să te abandonezi.

Și sunt momente în care trebuie să faci alegerea dintre rai și iad, întuneric și lumină, viață și moarte, dintre iubire și frică. Dar ești prea obosit(ă) să mai faci ceva, și faci singurul lucru care ți-a rămas: să-i spui vocii care ți-a vorbit „Doamne, facă-se voia Ta!”.

Și vine momentul în care voia Lui este ca golul din interiorul tău să fie umplut cu lumina Lui, cu iubirea pe care, până atunci, ai respins-o, ai condiționat-o, ai distorsionat-o, ai batjocorit-o, ai deviat-o, ai lovit-o, ai scuipat-o, doar din frica de a nu fi respins(ă) de oameni, de divinitate. Pentru că astfel credem noi, oamenii, că îl putem condiționa pe însuși Dumnezeu.

Iar când haina iubirii te-a îmbrăcat, știi că a venit momentul să reintri în iad pentru a-i scoate pe cei care, din prea multă grijă pentru tine, au intrat să te protejeze, să te salveze de tine însuți, dar nu au știut să iasă.

Și când îi găsești speriați acolo, în întuneric, știi că e momentul să spui: „Mulțumesc! Iartă-mă, dar te iubesc atât de mult încât nu te pot distruge cu infernul meu; am vrut să-mi distrug iadul pentru a te putea duce în raiul pe care îl accept. Te iubesc! Accepți să-l întâlnim împreună pe Dumnezeu?”

Vor mai fi multe momente în viață, și bune și mai puțin bune.
Dar viața începe în momentul în care, din prea multă iubire, găsești forța de a coborî în propriul iad, de a trece prin purgatoriul de care îți era frică pentru a-ți înfrunta demonii pe care ți i-ai creat, de a te abandona până la punctul de dezintegrare, pentru a face loc LUMINII, IUBIRII, lui DUMNEZEU.

Sunt momente în viață în care doar iubirea adevărată te poate salva de tine însuți/însăți.

TE IUBESC!

Namaste!

dr. Edith Kadar 
Arad, 24 septembrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.