vineri, 8 ianuarie 2016

ATUNCI CÂND M-AM IUBIT PE MINE...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Cu toții avem povești de viață, întâmplări ce se vor povestite sau altele care preferă intimitatea sufletului.

Toate ne-au marcat într-un fel sau altul, au lăsat urme mai adânci sau de suprafață pe răbojul vieții noastre. Ele pot produce schimbări în felul în care înțelegem existența și relația cu noi înșine.

Sunt acele povești care ne transformă total, despre oameni sau situații care au poposit în viața și sufletul nostru doar pentru a ne ajuta să trecem un prag, a ne maturiza, a îmbrățișa înțelepciunea.

Sunt acele povești care se termină doar atunci când ne schimbăm din temelii, ne dezbrăcăm total de vechi și ne aruncăm în brațele viitorului cu încredere și mult ușurați după renunțarea la balastul trecutului.

Sunt poveștile care ne transformă din temelii.

Binețe îți spun, dragă cititorule!

Te invit să citești o asemenea poveste de viață, posibilă în realitatea unora sau doar în imaginație.
Dar ce mai contează? E vremea poveștilor.

A ta care e? N-o fi asta?


*    *    *    *    *    *    *


-Te îndemn să mă iubești! 
Eu sunt imaginea ta fidelă în oglindă, de aceea fugi de mine. Iubește-mă, și atunci vei ști că te iubești pe tine. Altfel, vei fugi toată viața de tine însuți, și-ți vei căuta scăparea în imagini ieftine, ușor de manevrat, distorsionate și distorsionante. Îți vei umple viața cu mărunțișuri care nu te vor ajuta deloc; și vei fi din ce în ce mai nefericit pentru că nu-ți vei găsi liniștea. Pentru că, de fapt, nu trăiești cu tine, ci cu o himeră, o imagine mincinoasă a ta care se schimbă și te schimbă în permanență.
Nici măcar nu mai știi cine ești și ce reprezinți pentru tine. 
Uită-te la tine, fugi de mine și lupți cu mine în permanență dar, de fapt, asta o faci cu tine însuți.
Nu am nevoie de un om puternic alături de mine, cum mi-ai spus, pentru că asta ar fi tot o minciună.
Puterea vine din mine însămi, și dacă nu e așa, niciun seamăn nu mi-o poate furniza, ci doar înlocui cu a lui. Iar asta nu aș mai fi eu.

Am nevoie de iubire, nu de cineva!
Am nevoie să iubesc fără să mă justific în fața ta, sau a oricui.
Am nevoie să te iubesc, așa cum știu eu să o fac.
Nu am așteptări, nu am proiecții. Doar iubire!

Pentru că tu mă reprezinți pe mine, ești imaginea mea în oglindă. Ești cel care mă reflectă pe mine, cu bune, cu rele. 
Oricum sunt doar aprecieri în funcție de toanele noastre. Vrem să vedem doar plusul, niciodată minusul.


De aceea am luptat cu tine non-stop. De aceea am luptat, de fapt, cu mine!
Pentru că am refuzat să văd realitatea. Am încercat, în permanență, să creez o altă realitate, confortabilă statusului și emoțiilor mele de atunci. Iar dacă ele se schimbau, schimbare să fie și în realitatea pe care am creat-o!
Acolo mă simțeam bine; încercam să fac o lume veselă. De cele mai multe ori primeam exact opusul, pentru că refuzam să văd rebuturile și lucrurile neterminate din cotidianul meu.
Sigur, acestea erau momentele în care numai Universul era de vină, sau avea ceva personal cu mine, de parcă eu aș fi fost Calea Lactee!
Nu! Eu eram cea care avea ceva cu mine, pentru că mă mințeam. Refuzam să văd realitatea!

Când te-am văzut pentru prima dată, m-ai lăsat fără suflare!
Plexul meu solar și ceilalți centri energetici au reacționat instinctiv. A fost ceva magic, o feerie, ceva ce nu mai doream să se încheie, ci să se prelungească le nesfârșit.

Acum îmi dau seama: atunci m-am văzut pentru prima dată pe mine! Și m-am iubit, îndrăgostindu-mă de tine, imaginea mea!

Au urmat lunile în care drumul de la agonie la extaz și înapoi a devenit cotidianul meu, scuturând din temelii lumea pe care mi-am construit-o, sau am crezut că o construiesc cu atâta migală.
Am avut senzația că s-a prăbușit totul, atunci când ai dispărut după ce m-ai învinuit de lucruri crude, crunte și total neadevărate.

Dar, de fapt, acolo nu era nimic, nici o lume!
Era un mare balon de săpun pe care îl numeam „viață”, și în care mi-am auto-distribuit rolul principal. Furiile mele îndreptate spre tine erau, de fapt, pentru mine.

„De ce, de ce?” strigam, urlam în sinea mea.
Acum știu. „De ce, de ce te minți singură și refuzi să vezi realitatea? De ce?”

Pentru că e mai comod și mai la îndemână. Pentru că minciuna e mai ușor de suportat, e mai maleabilă; se mulează pe toanele noastre de moment, și poate crea instant un univers în care suntem zei, indiferent că prestația noastră e jalnică sau nu.

                          

Îmi doream să mă iubești, pentru că nu știam cum să mă iubesc eu.
Îmi doream să mă vezi frumoasă, pentru că eu nu mă mai vedeam.
Îmi doream să mă îmbrățișezi, pentru că refuzam să mă alint pe mine.
Îmi doream prezența ta, pentru că pe a mea am uitat-o.
Îmi doream să mă faci să râd, pentru că nu mai știam cum.
Îmi doream să mă atingi pentru că nu mă mai atinsesem demult, nici măcar cu un gând.
Îți vânam privirea, pentru că eu am refuzat să mă mai privesc.
Îmi doream să mă vezi, pentru că nu mă mai puteam vedea.
Îmi doream să aud vocea ta, pentru că la vocea mea eram demult surdă.
Visam să mă întregești pentru că nu știam cum să fiu întreagă.
Voiam să mă ajuți, pentru că nu mai știam cum să mă ajut.
Îmi doream respectul tău, pentru că demult nu mă mai respectam.
Îți doream iubirea...pentru că eu am uitat să mă iubesc.
Am uitat că trebuie să mă iubesc.
Am uitat de mine!

Ai reapărut în viața mea, și am știut că totul are un scop. 
Auzul vocii tale m-a rearuncat în haos.
Și eu care mă mințisem atât de frumos că am o viață în care „echilibrul” era cuvântul de ordine...



Mintea striga „de ce, de ce?”, singura tânguire pe care o știa manevra pe drumul sigur al victimizării.
Și atunci, sătulă de lamentări, am hotărât să dau ascultare sufletului.

„De ce?”, l-am întrebat pe Dumnezeu. Și mi-a răspuns :
„Află cine este el, pe cine reprezintă, și vei ști de ce”.

Cine este el?

„Dar cine ești tu?”, m-a întrebat o altă voce.

Chiar, cine sunt eu?

„Dar tu cine ești?”, am întrebat.
„Sunt cel ce încearcă, cel ce se îndoiește, cel ce te face să te îndoiești, sau multe alte nume . Rolul meu este să îți pun întrebări, să nasc îndoieli, să îți clatin credința”.

Am știut cu cine vorbeam, pentru că eram deja aruncată în abis. Cel negru, cel întunecat, cel din umbră. Dar nu-mi era frică.

„- De ce nu îmi este frică?
- Pentru că nu îți mai e frică de tine, iar asta înseamnă că ești pregătită.
- Dar noi, oamenii, te percepem ca rău, și există culte întregi în care ești înfierat.
- Da, pentru că așa vă percepeți voi, ca răi. Rolul meu este doar să vă fac să fiți siguri că vreți binele, fără nici un dubiu, fără nici o îndoială în suflet, nimic care să vă abată de la credința în Lumină. Dacă ți-e frică de mine, înseamnă că imaginea ta despre credință și lumină e distorsionată.
Sunt cel ce pune întrebări.
Sunt cel ce naște îndoieli.
Sunt cel care te face să te îndoiești.
Sunt cel ce încearcă să-ți distorsioneze lumea prin frici, pentru ca tu să-ți găsești curajul. Să-ți pună la încercare credința falsă, pentru a o găsi pe cea adevărată. Să-ți creeze iluzii, pentru a alege realitatea.
Sunt cel ce îți aduce în „dar” frica, disperarea, boala, invidia, îndoiala, necredința, ura, dezamăgirea, pentru ca tu să te ridici pe picioarele tale și să spui hotărât „NU!”.
Sunt cel ce încearcă, pentru ca tu să reușești!”

                                   

Și atunci am știut răspunsul la întrebarea pusă de Dumnezeu; am știut cine ești tu. 

Ești...EU!

Te iubesc, pentru că mă iubesc pe mine!
Nu am nevoie de tine, ci am nevoie de mine.
Nu te vreau pe tine, mă vreau pe mine.
Nu mai vreau nimic de la tine, acum știu ce vreau de la mine.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Te iubesc din tot sufletul!
Te eliberez!

Mulțumesc!
Mă iubesc din tot sufletul!
Mă eliberez!

Te îndemn să mă iubești pentru că sunt imaginea ta fidelă.
Te îndemn să te iubești.
Acesta este ADEVĂRUL, DRUMUL, VIAȚA!

Te iubesc!
Mă iubesc!
Mulțumesc!



Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 04 ianuarie 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2014/01/atunci-cand-m-am-iubit-pe-mine.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.