duminică, 30 octombrie 2016

SCUZE ÎN LOCUL TRĂIRII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Pentru unii oameni, scuzele pentru fiecare moment al existenței lor a ajuns un fel de... „sport” de performanță, preferat acțiunii de trăire a vieții.

E mai simplu și mai ușor să refuzi să vezi evidența din viața ta decât să o înfrunți, să o rezolvi.
Mai bine joci rolul de orb pentru că acesta îți asigură, la nevoie, un set întreg de scuze, gen: „vai, dar nu mi-am dat  seama; nu am știut; nu am putut concepe; nici nu m-am gândit că...”

Încetează! Te minți doar pe tine însuți!

Când ceva nu este în regulă în și cu viața ta, instinctul te avertizează, îți trimite mesaje, îți subliniază rătăcirea. Dar, de cele mai multe ori, alegi să le ignori, să nu vezi evidența, să nu schimbi macazul, să amâni să iei măsuri.
E mai comod să nu faci nimic și să te plângi; cei din jur te vor compătimi, iar tu devii victima perfectă ce se „scaldă” în capitalul de simpatie al apropiaților.

Asta este tot ce îți dorești de la viața ta?
Să fii compătimit(ă)?
Să repeți la nesfârșit „și ce să fac?”.
Sau „puternicul” „asta mi-e crucea, așa vrea Dumnezeu!”.
Acesta e Dumnezeul în care crezi, în care te încrezi, căruia i te încredințezi zilnic?

Îți dai seama cât de mult ți-ai îngustat orizontul vieții, refuzând să vezi și altceva decât a te complace în compătimire?

Nu pot și nu vreau să te conving că scuzele îți irosesc energia pe care ai putea-o folosi la lucruri constructive. Dacă vrei să-ți irosești viața, e treaba ta!

Nu te scuza pentru ce nu ai făcut sau ai fi putut face; bucură-te pentru tot ceea ce faci pentru că acesta este verbul, e acțiunea vieții!

Binețe cititorule!


Și, dacă tot îți cauți scuze în loc de soluții, fă-ți timp pentru aprox. 2 minute să asculți și să sesizezi frumusețea. Nu uita, nu poți observa și savura decât ceea ce există deja în interiorul tău. Altfel vei considera clipul o pierdere de timp.

 dr. Edith Kadar
Arad, 12 decembrie 2015


*    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 24 octombrie 2016

DOAR TIMPUL....

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *
             

Sunt împrăştiată în toate părţile ca şi cum o explozie m-ar fi spart în bucăţi de diferite mărimi, iar acele bucăţele au început expansiunea lor de Big Bang spre nu ştiu unde, cu o viteză incredibilă. Până la un punct unde totul s-a oprit ca într-un stop-cadru. Acolo mă aflu acum, dincolo de spaţiu şi timp.



Mă apropii, văd şi ating bucăţile din mine. Unele sunt de o rară frumuseţe; puţine, ce-i drept. Altele sunt urâte, murdare, anoste. Văd acolo tristeţe multă, nesiguranţă, frică, dar mai ales furii.

-Ale cui sunteţi?,  le întreb.

-Ale tale, nu ne recunoşti? mi-au răspuns ele în cor.Tu ne-ai adus, ne-ai găzduit, şi ne-ai hrănit până când ne-am făcut mari. 

-Dar de ce?  reuşesc eu sa îngaim.

-Pentru că ne-au cerut prietenii tăi.

-Cine?

-Orgoliul, Vanitatea, Agresivitatea, Furia, Mândria....

-Bine, bine, le-o retez. Dar trebuie să existe şi ceva frumos în bagajul meu, exclam.

-Caută prin colţuri, mi-au răspuns chicotind. Le-am înghesuit noi, să ne facem loc.


Am început să caut înnebunită un semn de lumină de la bucăţelele din mine, iar în acest timp ma gândeam "Doamne, cum ai permis asta?".



- Eu?, am auzit o voce blândă, calmă, dar fermă. De ce voi oamenii daţi mereu vina pe mine? Cum vi se năzare ceva, ziceți că Eu sunt de vină. Dar uitaţi că voi, şi nu Eu, faceţi alegerile din viaţa voastră. Uitaţi ca Eu nu pot să vă strecor gânduri de nefericire în cap. Vă reamintesc ca Eu sunt Lumina şi Iubirea, celelalte nu sunt de la Mine. Draga mea, te las să faci cu viaţa ta ce vrei, pentru că te iubesc şi îţi respect deciziile, oricare ar fi acelea. Eu vă dau liberul arbitru să ajungeţi la Mine, sau unde vreţi, pe ce cale alegeţi voi.

-Şi atunci de ce ajungem atât de greu, atât de puţini? 

-Pentru că la Mine ajung doar cei îmbrăcaţi în sufletul curat, iar asta înseamnă Credinţă!

-Dar eu cred in Tine, Doamne, strig eu.
-Vezi, asta e o altă confuzie pe care o faceţi voi, oamenii. Credinţa nu înseamnă să crezi că eu exist undeva, şi că vin să repar în caz de urgenţă tot ce stricaţi voi într-o clipă de neatenţie.
Credinţa înseamnă  ÎNCREDINŢAREA şi ÎNCREDEREA! Înseamnă să ai încredere că dincolo de ceea ce cunoşti cu mintea ta limitată, sunt Eu! Înseamnă să-ţi dai drumul şi să Îmi incredinţezi viaţa, soarta, gândurile şi faptele în cele mai grele cumpene din viaţă, şi să ai încredere că Eu nu te las!
-Dar e greu,Doamne!
-Sigur că e greu, ţi-am spus deja asta. Dar acum poţi vedea cum mă percepeţi voi, oamenii. M-AŢI CREAT DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA VOASTRĂ!
Am rămas mută de la adevărul  pătruns  prin toţi porii mei.
-Doamne, te rog arată-mi cum pot să schimb urâţenia prezentă?
-Uita-te acolo jos, e ceva mic şi luminos, dar călcat în picioare. E singura ta salvare. E IUBIREA! Ia-o, îngrijeşte-o, preţuieşte-o, apăr-o, şi nu lăsa pe nimeni să ţi-o calce în picioare. Arat-o şi altora, şi nu te întrista dacă vor încerca să o batjocorească. Ea te va apăra şi îţi va lumina calea de acum!
-Mulţumesc!



S-a făcut din nou linişte în jurul meu. Încerc să ajung la mica lumină, dar sunt împinsă cu furie, frică, agresivitate, laşitate, mândrie, orgoliu, vanitate.
-Nu, noi suntem prietenele tale; ne-ai hrănit şi acum ne trădezi pentru o luminiţă neînsemnată?
-Dragele mele, vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea, pentru că, fără voi, nu aş fi ştiut unde sunt acum. Vă voi mai cere din când în când părerea, însă doar cât să pun în balanţă şi să ţin în echilibru anumite situaţii. Acum vă las.

Şi m-am întins spre luminiţa ascunsă în praf. Am curăţit locul şi am văzut că e un diamant strălucitor. L-am luat în mână, am început să-l şterg şi apoi să-l mângâi, fascinată de lumina din ce în ce mai puternică ce mă copleşea încetul cu încetul.

M-am lăsat cuprinsă şi inundată de fericire, o nespusă bucurie, însoţite de o imensă uşurare. Lumina a pătruns în mine, a îmbrăţişat toate celulele, alungând din corpul meu şi ultima fărâmă de mizerie adunată cu atâta migală de-a lungul vieţii. Şi când eu însămi am devenit una cu lumina, am văzut cum bucăţelele din mine se rearanjează ; unele au rămas,dar cele mai multe au fost înlocuite de bucăţele noi, colorate şi strălucitoare. Iar în acel moment şi-au reluat dansul, însă în sens invers, adunându-se în jurul a ceva ce exista deja: EU!

-Doamne, e atât de uşor, dar noi nu vedem! Îţi mulţumesc!
-Cu mult drag! Spune-le si celorlalţi că alegerea e în mâna lor. Şi nu-ţi fă probleme; cei care trebuie să te audă, vor auzi, am mai auzit.

M-am trezit în camera mea. Eram puţin confuză.
Din acea zi, toţi cei cu care mă întâlneam mi-au spus ca strălucesc.

Şi am ştiut că a fost adevărat : DUMNEZEU M-A ATINS CU IUBIREA!



dr. Edith Kadar,

Arad, 30.10.2011,


*    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



joi, 20 octombrie 2016

IUBIREA DE SINE, ÎNTRE EGO ȘI ADEVĂR


Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 


 *     *     *     *     *     *     * 

Am povestit zilele trecute despre iubirea plină de condiții, care nu e iubire, despre a ierta fără a uita, care nu este iertare (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), precum și despre iertarea de sine care e o adevărată artă (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/arta-iertarii-de-sine.html)
Ești dispus să mai citești încă ceva care completează ideea acceptării de sine, de tine însuți/însăți?

Dacă nu, îți mulțumesc de vizită.
Dacă da, îți mulțumesc că ai venit.




Te-ai gândit vreodată care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
Te-ai gândit că, indiferent ce s-ar întâmpla neplăcut, negativ în viața ta, acel lucru are o cauză primară pe care o poți găsi doar dacă dai la o parte emoția și îți folosești rațiunea? Dacă ai răbdare să analizezi, să te duci pe firul ierbii, cum s-ar zice, și să le pui pe toate cap la cap, vei vedea că toate drumurile duc în același loc. 
Este un punct comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești.
Este IUBIREA DE SINE!

Binețe, cititorule!

Înainte să sari și să faci vreun comentariu legat de titlu, te sfătuiesc să-ți folosești înțelepciunea de a citi până la capăt acest material, și de a nu scoate din context ceva care servește doar ego-ului tău, pentru a-l hrăni și a-l scoate la înaintare ori de câte ori devalorizarea de sine îți dă ghes.
În fond, despre asta vreau să-ți vorbesc: de ce suntem așa cum suntem, de ce nu ne mai auzim unii pe alții și de ce vrem tot timpul să avem dreptate.

Găsește-ți un loc confortabil, creează-ți un moment doar pentru tine, pornește muzica și hai să povestim.



Auzim în fiecare zi tot felul de lucruri care fie ne bucură, fie ne întristează; după sufletul nostru, bunul simț din dotare, setările morale și credințele pe care le stăpânim sau ne stăpânesc.

Ceea ce este bucurie pentru unii, e motiv de supărare, tristețe, și dezamăgire pentru alții.
Gândește-te la reacția pe care o provoacă rezultatul unui meci decisiv sau rezultatul alegerilor prezidențiale, de exemplu. Suporterii câștigătorilor se bucură, pe când cei ai echipei învinse își manifestă frustrarea în diferite moduri.

De ce ne bucurăm când cineva, cu care ținem, câștigă? Ne ajută asta să fim mai buni, mai sănătoși, să mâncăm mai bine, să se instaleze pacea și armonia în viața noastră?

Dar, de ce ne deranjează când pierde cineva cu care ținem? Doar nu în asta constă viața noastră, nu? Sau da?

Ce ne face să fim atât de tranșanți în părerile legate de persoane, lucruri sau evenimente străine vieții noastre încât să permitem ca rezultatele să ne afecteze direct calitatea energiei care ne curge prin corp?

Suntem așa pentru că am uitat de esența noastră, de forța, puterea și înțelepciunea cu care am venit înzestrați în codul genetic, ne-am anulat capacitatea de a ne crea propria lume, propriile reușite, și, din uitare de sine, am înmânat controlul construcției vieții unor arhitecți străini sufletului, dar prieteni buni ai ego-ului: AȘTEPTĂRILOR și PROIECȚIILOR.

De ce dăm atâta importanță așteptărilor și proiecțiilor pe care nu ni le cere nimeni, dar pe care le ridicăm la rang de importanță vitală?
Hai să vedem împreună.

AȘTEPTĂRILE apar atunci când ne-am rătăcit pe drumul echilibrului, armoniei, păcii și iubirii.

PROIECȚIILE apar atunci când, în loc să remediem imediat situația, avem pretenția ca altcineva, pe care noi l-am proclamat puternic, să repare toate stricăciunile pentru a ne face echilibrați, armonioși, împăcați cu noi și plini de iubire.

Ne așteptăm ca altcineva, proiectat de noi capabil, să vină să ne repare stricăciunile pe care tot noi le-am creat, și să ne readucă liniștea pe care o construiește fiecare după cum crede.
De ce? Pentru că am pierdut contactul cu noi înșine, cu esența noastră, cu iubirea de sine cu care ne suntem datori. Și atunci, în lipsa unei imagini proprii, folosim ca oglinzi imaginile celor din jur, interpretându-le ca fiind ale noastre, și încercând să le ajustăm prin prisma așteptărilor și ale proiecțiilor pe care le facem.

Cele mai banale și mai frecvente exemple le vedem zilnic în relațiile interumane.
Indiferent de genul (masculin sau feminin) pe care îl voi folosi, exemplificările sunt valabile pentru toată lumea.

„Mă aștept ca viitorul partener de viață să fie exact așa cum l-am proiectat în visele mele, începând din copilărie și până acum. Altfel voi fi o victimă nefericită.”
Și ce ai făcut tu pentru ca visele tale să devină posibile? Tu te-ai construit pentru a îndeplini dorințele cui? Fericirea e dată doar de tine, ea nu e creată și făcută cadou de alții.

„Mă aștept ca partenera de viață să-mi alunge singurătatea, pentru că așa mi-am proiectat consoarta ideală”.
Aha, deci ești singur în viața ta? De ce? Când ai întrerupt parteneriatul cu tine însuți? De ce altcineva trebuie să-ți umple golul lăsat când te-ai pierdut pe tine însuți?

„Mă aștept ca toată lumea să vadă cât de bun și valoros sunt, atât acasă, cât și la serviciu; să mă laude în conformitate cu imaginea pe care eu vreau să o proiectez în exterior”.
Și care e acea imagine? Pentru că dacă nici tu nu știi, vei avea toată viața așteptări incorecte, ireale. Cât de bun și valoros ești cu adevărat? Abia când vei ști, nu te vor deranja aprecierile altora.

„Viața mea este razna pentru că nu sunt tratată așa cum cred că aș merita  din plin, și mă aștept ca toată lumea din jurul meu să vadă câtă nevoie de ajutor am”.
Ai nevoie să te regăsești pe tine însăți, sau de corul bocitoarelor? Păi, dacă tu te tratezi cu atâta lipsă de respect de sine, cum te aștepți ca alții să te trateze?

”Tuturor pare să le meargă cu mult mai bine decât mie; alții sunt mai sănătoși, mai tineri, mai puternici, mai rapizi, mai bogați decât mine. Din această cauză mă consider nedreptățit și mă aștept să fiu ajutat, iar soarta să mă răzbune”.
Ok, știi că astea sunt proiecțiile tale proprii, nu-i așa? Acestea sunt grade de comparație, ceea ce înseamnă că în mintea ta există un etalon. Iar dacă tu ești acela, nu te deranjează să fii unul aflat pe minus? Măcar știi clar ce înseamnă sănătos, tânăr, puternic, bogat, rapid, sau sunt noțiuni create doar de frustrarea ta, sau împrumutate de la televizor?

„Nu mă descurc cu banii, iar din această cauză mă aștept să primesc totul gratis pentru că mi se cuvine! Toți cei care îmi cer bani sunt niște exploatatori nesimțiți și nesimțitori la nevoile și necesitățile celor oropsiți de soartă”.
Deci singura diferență dintre cei care au bani și tine este că sigur ei sunt escroci nesimțiți și că nu e posibil ca ei să fi muncit pe brânci și să nu-și piardă timpul cu plângeri de milă și jeluiri legate de cine cred că ar putea ei fi, cum faci tu, nu-i așa? Păi, dacă te crezi oropsit, tu îți dai seama ce imagine distorsionată poate crea mintea ta în această situație?

„Sunt bolnavă și de aceea mă aștept ca toată lumea să mă menajeze, să mă ajute, să mă servească și să-mi fie la dispoziție când și cum vreau. Și totul gratis pentru că, nu-i așa, sunt neputincioasă. Mă aștept ca în această situație nu numai să nu plătesc nimic, dar să și primesc bani pentru că sunt o biată victimă!”
Deci tu nu ai nicio vină? Nu hotărârile, încăpățânările și orgoliile tale din perioada înfloritoare te-au adus în casa bolilor, nu-i așa? Îți dai seama că proiectând pe ceilalți imaginea de salvator ai uitat tu, de fapt, cum să te mai ajuți și ești dispusă să accepți orice atât timp cât ți se respectă, tot ție, condițiile? Bolnavă, bolnavă, dar măcar orgolioasă, nu? 

„Sunt atât de corect, respect toate regulile, țin toate posturile; nu înjur, mă îmbrac decent. Sunt foarte credincios și foarte evlavios. Mă aștept ca toți să fie la fel, să se comporte și să vorbească într-un anumit fel, altfel nu stau de vorbă cu ei. Dacă se îmbracă cum nu-mi place, mănâncă altceva, au altă opinie sau orientare politică și religioasă decât mine, nici nu merită să îi salut pentru că sunt niște păcătoși”.
Du-te tu, sfântule încarnat care ești! Îți dai seama că te comporți ca însuși un dumnezeu creat după chipul și asemănarea ta, nu? Frumoasă proiecție ți-ai asumat, trăi-ți-ar neamul! Cine te-a instalat în scaunul de deținător al adevărului universal? Ești atât de perfect încât îți permiți să emiți judecăți de valoare, nu? Toate astea vin din puțul înțelepciunii zen la care ai ajuns?

Și exemplele ar putea continua. Sunt sigură că ai prins esența.

Esența este că dacă evenimentele decurg după așteptările noastre și în conformitate cu proiecțiile pe care le face mintea noastră, doar atunci ne putem proclama fericiți și mulțumiți de evoluția lucrurilor din viața noastră. 

Cam acesta este programul care ne guvernează traiul, dragilor, și pe care îl botezăm cu nume pompoase gen „armonie”, „liniște”, „pace”, „cunoaștere”, și pe care nu îl guvernează decât orgoliul, „argatul” umil al mărețului ego.

                                             *    *    *    *    *    *    *    *    *



„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, spune o vorbă foarte înțeleaptă care, dincolo de banalul cu care este mânuită, ascunde o capcană foarte subtilă: dacă tu nu te iubești pe tine, nu ai cum să-i iubești pe ceilalți!

Sau, cum te iubești pe tine, la fel îi iubești și pe ceilalți.

Dar dacă tu îi urăști pe ceilalți, pui condiții la nesfârșit, ai doar reproșuri și critici la adresa lor, ești cârcotaș de meserie, oare ce spune asta despre cât de mult te iubești pe tine?
Și dacă nu te mai iubești pe tine, înseamnă că ajungi să te uiți, să te trădezi, să-ți încalci toate promisiunile pe care ți le-ai făcut înainte de a veni aici, pe Pământ, în scopul de a evolua.

Ce ne face să ajungem atât de comentatori, cârcotași și degrabă punători de condiții?
Comportamentul identic venit din partea părinților, rudelor, apropiaților, cadrelor didactice, asigurătorii de servicii, preoților, bisericii, conducătorilor.
„Cum să fii altfel dacă așa e sistemul?”, am auzit de multe ori.

Dacă tu crezi că pentru a avea pace și liniște sufletească, a trăi cu tine și cu ceilalți în armonie, deci a te iubi pe tine însuți, trebuie să faci parte dintr-un sistem (religios, politic, civil), ești deja deviat de la drumul tău și de la adevărul cu care ai venit și pe care îl ai ștanțat deja în ADN.

O viață plină de frustrări, condiționări și victimizări, și goală de iubirea de tine naște monștri. Pe de-o parte este vorba despre toată gama de emoții negative care ne afectează calitatea vieții și sănătatea (fricile, furii, dezamăgiri, nesiguranță, neliniști, etc). Pe de altă parte este vorba despre urmașii noștri biologici, copiii, cărora le înăbușim din fașă puritatea, le anihilăm inocența și îi transformăm încet în copiile frustrate ale vieții noastre, pentru a nu fi singuri pe căile greșite pe care le-am ales.

Sinele știe când ceva nu e bine, nu e conform cu adevărul pe care am promis a-l respecta înainte de a veni aici, și încearcă să ne trimită mesaje. Ego-ul intervine și permite să treacă doar ceea ce îl satisface pe el, utilizând o armă puternică: orgoliul.

Sinele avertizează, orgoliul se umflă, ego-ul mușamalizează.
Ego-ul se extaziază când aude doar ce vrea, orgoliul este periat, sinele se întristează.
Orgoliul urlă, sinele este redus la tăcere, ego-ul jubilează.

Încet, fără să îți dai seama, te-ai pierdut undeva pe drum, câte puțin la fiecare răscruce ratată. Cu fiecare drum greșit, părțile din tine pe care le-ai cedat au fost înlocuite cu așteptări și proiecții, cu atât mai multe cu cât te încâlcești mai tare.

Sufletul se îmbolnăvește, iar corpul pierzându-și esența - sinele - se îmbolnăvește și el.

Disperarea își face simțită prezența, dar ego-ul își trimite orgoliul și o transformă în victimizare.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *


Acum înțelegi care este cauza primordială a tuturor stărilor de rău, a bolilor, a conflictelor, a fricilor sau a tuturor emoțiilor negative care îți otrăvesc zilnic viața?
După ce ți-ai dat la o parte emoția și îți folosești rațiunea, ai înțeles care este cauza primordială a negativității din viața ta?
Ai înțeles care este punctul comun de la care pornesc toate - bune sau rele - depinde pe care le hrănești?

Este ceva ce nu are legătură cu ego-ul care își urlă perfecțiunea în gura mare, tuturor.
Este ceva ce nu poate rezona cu orgoliul care se bate cu pumnii în piept cât de mult trebuie să-i iubești pe alții.


Este IUBIREA DE SINE!

Adică...
...este respectul față de esența ta.
...este credința în tine, fără de care nu poți face nimic.
...este însoțitorul tacit al vieții tale.
...este condiția pentru a-i putea ajuta pe alții.
...este oglinda corectă a ceea ce ești și ce trebuie să faci atunci când toți îți sunt potrivnici.
...este condiția sănătății și integrității tale.
...este obligația față de promisiunea făcută Universului.

Tot restul este o opțiune, o alegere. Te alegi pe tine sau alegi orgoliul, ego-ul și tot trusoul de emoții negative?

Cu alte cuvinte, chiar tu ești o opțiune pentru tine: adevăr sau ego?

Nu trebuie să schimbăm lumea pentru a ne fi bine. 
Trebuie doar să ne schimbăm pe noi, și vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.





Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad,  25 decembrie 2014

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/iubirea-de-sine-intre-ego-si-adevar.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 13 octombrie 2016

ARTA IERTĂRII DE SINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 

Atenționare! 
Acesta nu este un articol comod. Nu poate fi așa pentru că iertarea de sine nu este nici comodă și nici ușoară, ci presupune înfruntarea propriilor „demoni”, trecerea prin propriul purgatoriu al răspunsurilor la întrebările ce au fost ignorate și ascunse bine în ungherele  minții și ale sufletului.
Dacă nu ești pregătit, închide pagina, și întoarce-te la ce știi tu să faci mai bine, indiferent ce știi a face.
Materialul se adresează doar celor care s-au săturat de cuvinte și promisiuni goale de conținut și sunt cu adevărat deciși să-și acorde iertarea de sine.


Cu toții știm că trebuie să iertăm nedreptățile din viață și pe cei care ni le-au făcut. 
Unii doar afirmă că iartă, dar sufletul lor e plin de furie din cauza nedreptății suferite.
Alții, mai habotnici, vor da în dreapta și în stânga cu iertarea și iubirea aproapelui, fără să le tracă prin minte că se mint cu drag și spor.
Unora nici nu le trece prin minte să ierte ceva sau pe cineva, starea aceea de furie internă devenind „decorul” vieții lor. Ei vor tuna și vor fulgera non-stop, învinuind tot ce mișcă-n țara asta - râul, ramul, omul, pe Dumnezeu - pentru viața mizerabilă pe care o au, mulțumindu-se cu afirmații și decizii care nu au nicio legătură cu acțiunea, cu schimbarea, cu verbul..
Alții încep să aplice tehnici pe care le-au citit sau învățat, și încep să ierte-n dreapta și stânga, în grup sau individual.

Indiferent cum se răspândește iertarea noastră, pe ce cale și cu ce viteză, de multe ori realizăm că la capătul iertărilor „stropite” cu dărnicie peste alții, nu se obține liniștea și pacea interioară promise în cărți.
De ce? Pentru că am uitat de personajul principal al poveștii: noi înșine!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să continuăm povestea iubirii fără condiționare și a iertării plină de uitare față de noi.
Pornește muzica, fă-te comod(ă) și hai să povestim. 



În materialul anterior, intitulat IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/iubire-cu-conditionare-si-iertare-fara.html), am vorbit despre faptul că nu-i putem ierta pe alții și nici să-i iubim necondiționat dacă nu am săvârșit aceste minuni, mai întâi, cu noi înșine.

Spuneam că nu pe alții trebuie să îi iertăm, ci pe noi, pentru că am permis să se ajungă la acea situație neplăcută, care ne-a rănit și ne-a îndurerat sufletul.
Și abia când vom ajunge să ne iertăm, să facem pace cu noi înșine, vom putea să ne iubim, și să îi iubim necondiționat pe ceilalți.
Abia atunci vom ierta cu adevărat, iar asta duce la uitarea, la ștergerea din memorie a momentului sau a persoanei care ne-a rănit.

Doar că iertarea de sine este unul din cele mai dificile lucruri de făcut în viață.
Nu pentru că nu poate fi dus la bun sfârșit, ci pentru că e foarte greu să acceptăm că totul se întâmplă din cauza noastră, și nu a altora. 
E foarte greu să acceptăm că hotărârile noastre ne-au adus aici, în acest moment al vieții, indiferent cum arată el.
E dureros de greu să ne acceptăm slăbiciunea, chiar și pe cea de o fracțiune de secundă, pentru că asta ne poate dărâma imaginea de perfecțiune pe care ne-am construit-o cu atâta migală.

Atât timp cât îi putem învinui pe alții - vecinul și capra lui, părinți, copii, șef, soț/soție, guvernanți, conspirații la nivel planetar, etc. - ne este mai ușor.
E mai simplu să știm că suntem produsul hotărârilor luate de alții și suma deciziilor acceptate fără crâcnire, doar din cauză de absență temporară a noastră din propria viață.
E mai simplu să găsim motive de a ne plânge și țapi ispășitori pentru dezastrul ce a urmat în traiul zilnic.

Și, în loc să ne oprim, irosim mai departe energia vieții prin lamentări ieftine, care nu rezolvă, practic, nimic, ci doar amplifică nemulțumirea față de noi, și o proiectăm pe alții.

Cum am putea să ne iertăm pe noi înșine?


Nu există un manual practic pentru așa ceva, iar aceasta este o întrebare care are nevoie de taina răspunsului individual. Nu există un șablon general valabil și aplicabil la toți care, dacă nu ne place sau nu ni se potrivește, să ne facă să ne amplificăm frustrările și nemulțumirile.

Fiecare trebuie să-și găsească propria cale, propriul răspuns care rezonează cu sufletul său și se mulează cel mai bine pe felul de a fi.
Pentru fiecare om în parte, iertarea de sine are alte semnificații, alte conotații, alte rezolvări.

Nu știu ce înseamnă pentru tine iertarea de sine, dar pot să-ți spun ce NU este în mod sigur. Asta te poate ajuta să nu bâjbâi degeaba pe un drum închis din start.

Nu e iertare de sine atunci când doar spui și repeți acest lucru, ca o moară stricată, de câte ori ai ocazia, dar în sinea ta nu crezi o iotă. 
Cu cât vei spune mai des că te-ai iertat, chiar și atunci când nimeni nu te-a întrebat, cu atât nu crezi în ceea ce spui. O faci pentru a te lăuda, a epata, a impresiona, a avea un subiect de discuție. Și, te rog, nu mă întreba cum să crezi în ceea ce spui. Găsește calea.

Nu e iertare de sine atunci când ești plin(ă) de ură, furii, frici, nemulțumiri profunde. 
Iertarea vine din liniștea înțelegerii și nu din gălăgia minții.
Nu mă întreba cum să nu urăști și să nu fii revoltat. N-ai vrea să-ți spun și cum să respiri? Tu alegi să fii așa. Poți oricând să nu alegi trăirea în negativitate.
Ura, furia și încrâncenarea ți-au îmbunătățit cumva traiul? Ai mai mulți bani, ești mai sănătos, mai liniștit și mai cu pace în casă și-n suflet? Nu? Și atunci de ce alegi să te „otrăvești”? Te răcorește, zici? Și unde, mai exact, e înțelepciunea ta?
Iar dacă după citirea acestor rânduri vei continua cu „da, dar...”, e alegerea ta.


Nu e iertare de sine atunci când nu îți găsești singur(ă) calea de a te ierta, ci împrumuți metode ale altora. 
Acelea s-au mulat pe sufletul lor; de ce vrei să le ajustezi, ca o haină luată de la altcineva?
Nu vei avea nicio șansă să ierți și să te ierți pentru că tu nu exiști, pur și simplu, pentru tine. E ca și cum ai aștepta ca doar alții să îți aducă mâncarea lor, în timp ce tu susții că nu știi și nu poți.

Nu e iertare de sine atunci când hotărăști că nu există așa ceva, că e foarte greu, chiar imposibil, și alte clișee verbale și lozinci șablonarde de genul acesta.

Nu te poți ierta dacă întrebi veșnic pe alții cum să te ierți.
Acesta este un drum pe care tu trebuie să-l parcurgi, dacă ești hotărât(ă). Poți primi o rețetă, dar punerea ei în aplicare e treaba ta.

Nu te poți ierta atunci când te-ai hotărât că tu nu porți nicio vină pentru nimic, că doar alții se fac vinovați că profită de naivitatea și credulitatea ta, biată victimă care ești!
Și tu unde ești în propoziția vieții tale?
Când zici că ți-ai luat concediu de la a fi stăpân(ă) pe situație și a-ți hotărî drumul singur(ă)?

Iertarea de sine nu se obține prin întrebări la care nu le găsești răspunsul.
De (prea) multe ori aud doar întrebări care cad ca o ploaie torențială, iar acest tumult oprește răspunsurile la nivelul minții, care le ajustează așa cum îi place ei.
Cum vrei să te liniștești urlând în sinea ta?
Cum vrei să te ridici și să mergi mai departe atât timp cât stai și aștepți să vină alții să o facă în locul tău?

Nu te poți ierta pe tine dacă nu afli tu cum să o faci, dacă nu treci prin purgatoriul întrebărilor incomode și a răspunsurilor sincere, venite din adâncul tău.
Ești pregătit(ă)? Citește mai departe.
Dacă nu ești pregătit(ă), oprește-te aici, și întoarce-te la ale tale.


Eu pot să-ți spun cum am făcut în cazul meu, dar asta nu înseamnă că ți se potrivește. 
Și voi începe cu o întrebare pe care, chiar dacă ți-am mai pus-o de nenumărate ori, ți-o repet că văd că nu o auzi (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html): tu unde ai fost atunci când ai luat hotărârea care a generat catastrofa? E viața ta, cum poți da vina pe alții? 

Ești supărat(ă) pentru că tratamentele urmate nu numai că nu au dat rezultat, ba chiar ți-au agravat problemele de sănătate? 

Și cine te-a îmbolnăvit? Vecinul de la etajul patru? Crezi că accidentul vascular cerebral, sau infarctul, sau paralizia ți-au fost implantate de extratereștri în viața ta fără de prihană?
Chiar poți afirma cu conștiința împăcată că înainte de a apare bolile, ai avut un stil de viață exemplar, te-ai odihnit atât cât trebuie, ai făcut și ceva care să-ți bucure sufletul, ai mâncat regulat trei mese pe zi hrană sănătoasă, ai băut apă minim 1,5 litri pe zi și ai făcut mișcare suficientă?

Poți să juri că nu ai avut niciun semnal din partea corpului, care te-a avertizat că ceea ce faci nu e bine?
Și dacă te-ai îmbolnăvit, a cui vină e că ai ajuns la un medic sau la o clinică sugerate de alții, și că de acolo a început iadul vieții tale?
Cine e de vină că nu ai cerut încă o opinie medicală, doar din frica de a nu se supăra doctorul?
Și, dacă ai văzut că nu sunt rezultate în tratament, cine e de vină că nu ai schimbat medicul sau clinica?
Cine e de vină că rămâi în aceeași situație, deși vezi că starea nu se ameliorează?


E greu să acceptăm că noi ne hotărâm soarta în momentul în care înmânăm conducerea ei altora.

Cine e de vină că cei apropiați sunt bolnavi grav pentru că nu au făcut cum ar fi vrut, ca să nu te supere, ci cum ai vrut tu, din prea multă iubire?

Cine e de vină că nu mai poți comunica cu copiii tăi acum, după ce toată copilăria le-ai spus să tacă din gură pentru a nu deranja? Ei cumva? Dar cine este adultul în familie, nu te supăra de întrebare?

Cine e de vină că te-ai căsătorit cu unul care te bate, care nu te respectă, care te neglijează? Sau care umblă după alte femei? Cine e de vină că ai refuzat să vezi semnele astea, spunându-ți că se va schimba totul după nuntă?

Cine e de vină că te-ai însurat cu una care îți face viața de coșmar, te controlează și te castrează emoțional?  Cine e de vină că ai sperat că se va îndrepta după obținerea certificatului roz?

Cine e de vină că stai la un loc de muncă ce nu te împlinește, ce îți ofilește trăirea din suflet? Îmi spui că trebuie să o faci pentru a aduce bani acasă? Serios? Care bani? Ăia pe care îi vei da pe medici și medicamente atunci când te vei îmbolnăvi grav? Și dacă vei fi dat(ă) afară pe motiv că stopezi productivitatea, cine va fi de vină că, în loc să găsești soluții, ai ales să ignori semnalele vieții?


Cine este de vină că ai dat cu piciorul în toate șansele pe care ți le-a dat viața și i-ai îndepărtat pe toți cei care au ținut cu adevărat la tine, pe motiv de moft?

Cine e de vină că îi apreciezi pe oameni doar prin prisma judecății tale de valori, și pe toți cei care au curajul să fie altfel, îi îndepărtezi? Îți dau o veste proastă: funcția de dumnezeu e luată deja, să știi.

Cine e de vină că ai ales să te identifici cu imaginea de apărător al drepturilor tuturor, și că altceva nu mai știi în viața ta?

Cine este de vină că întreaga ta viață și existență o raportezi doar la alții? 
Dacă totul e din vina guvernelor și a guvernanților, a oamenilor nesimțiți și nesimțitori, cum îi numești, care mai e viața ta? A venit cineva să îți pună pistolul la cap și să te forțeze să te uiți ore în șir la televizorul ce îți face creierul varză?
Cine e de vină că tu ai ajuns să nu ai nicio părere personală, ci doar să împrumuți ce vezi sau auzi? 

Îi crezi mai deștepți pe alții? Asta înseamnă că pe tine te crezi prost/proastă. Și cine e de vină pentru că așa crezi? 

Șirul întrebărilor poate continua. 

Răspunde-ți sincer la ele, pentru că tu ești persoana care are nevoie de răspunsuri, nu eu. 
Dacă pe mine mă minți și continui cu justificări care încep cu „nu, dar...”, uită-te în oglindă și spuneți-o în față. Poți? Dacă da, ai făcut deja un prim pas. Dacă nu, e clar că nu vrei iertarea ta.

Te-au enervat sau agitat întrebările? 
Dacă nu, fie ți-ai rezolvat problemele, și te-ai iertat demult, și te felicit din suflet, fie ai citit pe diagonală și ai auzit doar ce vrei, iar la sfârșit vei întreba, indubitabil, „și eu ce să fac?”.
Dacă da, acesta este starea obligatorie din care începe iertarea de sine. E ca o apă pe fundul căreia s-a depus mâlul; pentru a o curăți, trebuie agitată pentru a putea fi filtrată de impurități.


Vrei să te ierți? A venit momentul să te uiți în oglindă, să îți pui toate întrebările incomode care te bântuie de atâta amar de vreme, să îți spui of-ul până când simți că apele sufletului ți se liniștesc.

Începe cu o singură întrebare; ia-le pe rând, și ai răbdare cu tine.
Dă-ți toate răspunsurile și acceptă-le.
Acceptă-te că ai avut momente de absență din tine însuți/însăți, deoarece exact acestea sunt cele care te ajută să înțelegi lecțiile vieții, să te înțelegi pe tine, singurul locuitor al vieții tale.

Și încet, cu răbdare, se va lăsa liniștea în tine. Primii care vor observa schimbarea vor fi cei din jurul tău.

Da, iertarea de sine este unul din cele mai grele lucruri, nu pentru că e imposibil, ci pentru că e mai ușoară comoditatea victimizării, în locul furtunii purgatoriului sufletesc.

De aceea, iertarea de sine este o adevărată artă, stăpânită de cei care aud chemarea de a fi artiști ai vieții, ai sincerității și iubirii de sine.
Și când un artist își încheie o operă de artă, crezi că își mai amintește de caznele prin care a trecut? Sau se bucură de rezultatul muncii lui?

Oricine poate fi critic de artă, dar scaunul de artist e doar pentru cei ce își reamintesc că ei sunt personajul principal al vieții lor! 


 Binețe, dragă cititorule, și îți mulțumesc de însoțire!

dr. Edith Kadar 
Arad, 11 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 9 octombrie 2016

A ASCULTA versus A AUZI

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 



Dacă ar fi să faci un raport între cât asculți și cât auzi, cam ce valoare ar ieși?
Cât din ceea ce ți se spune mai și auzi?

Binețe, dragă cititorule!

De câte ori asculți fără să auzi nici un cuvânt din ce ți se spune?
Și de câte ori nu dai răspuns la ceea ce crezi tu că ți s-a spus, sau la ce ai înțeles atunci, în conformitate cu locația minții tale din acel moment?

De câte ori ai „vânat” un răspuns, un gest, o afirmație, o declarație de la cineva, dar pentru că nu ți s-a spus ce ai vrut tu, tot ce ai auzit a fost un „bla, bla, bla, bla...”?

De câte ori ai catalogat pe cineva drept „prost”, „tâmpit”, „cretin”, „incult” doar pentru că ceea ce ți s-a spus nu a corespuns cu ceea ce ai așteptat tu să ți se spună?

Dar, de câte ori nu ai judecat sau înjurat pe cineva (în gând, că în realitate tu nu înjuri; doar alții o fac!) doar pentru că nu ți-a bănuit sau intuit gândurile tale măiestre?
    

De câte ori îți vezi interlocutorul, partenerul(a) de conversație altfel decât îl cataloghezi și îi aplici ștampila, altfel decât vrei tu să-l vezi, altfel decât îți permit așteptările pe care ți le-ai făcut, altfel decât imaginea pe care ți-ai proiectat-o în minte despre cei/cele cu care vii în contact?

Spune-mi, de câte ori nu ți-ai făcut partenerul/partenera insensibil(ă) doar pentru că nu ți-a spus ce ai vrut, când ai vrut și exact sub forma pe care ai așteptat-o?

De câte ori nu ți-ai făcut colegii nesimțiți doar pentru că nu ți-au răspuns cu promptitudinea pe care o așteptai și pe care ai ridicat-o la rang de lege a universului?

De câte ori ai îndepărtat din viața ta persoane doar pentru că ceea ce auzeai de la ele nu era în conformitate cu așteptările și proiecțiile minții tale de guvernator al galaxiei?

Și, de câte ori ți-ai jignit copiii proprii doar pentru că, la vârsta copilăriei nu ți-au dat răspunsul pe care l-ai așteptat tu, la cei ...șpezeci de ani pe care îi ai în dotare?

Și chiar crezi că ceea ce emiți rămâne fără răspuns în Univers?
Crezi că dacă emiți doar pretenții, vei primi iubire și armonie 100%? Serios? Dar cine ești tu?

Dar, oare, de câte ori nu ai fost în situația de a fi chiar tu interpretat, neînțeles de alții? De câte ori nu ți s-au pus în gură cuvinte pe care, nu numai că nu le-ai spus, dar nici nu le-ai gândit vreodată?

Te recunoști în vreo ipostază? Fii sincer(ă) cu tine.
Poate că ai tendința de a (te) minți și a(-ți) spune că nu, tu nu interpretezi spusele nimănui, că ceea ce auzi e autentic 100% ca folclorul românesc, și că doar ceilalți, răii de ei, au ceva cu tine, și îți vorbesc repezit, biată victimă ce ești! Buhuhuhuuuuuu!!!... Ok, ai terminat să-ți plângi de milă?


Imaginează-ți lumea în care trăiești ca pe un lac de munte. Îți aduci aminte cu câtă plăcere aruncai pietricele în apă doar pentru a vedea cum se formează cercurile concentrice care se extindeau din ce în ce mai mult? Dar, în căderea ei spre fundul lacului, acea pietricică crea unde la toate nivelurile, putând spune că o piatră mică a mișcat un întreg lac.

Acum, închipuie-ți că lacul este universul, iar pietricelele sunt vorbele pe care le „arunci”, dublate de gândurile care au stat la baza intenției. Orice vorbă, cât de mică, provoacă unde în jurul tău, afectându-i pe cei din apropiere sau pe cei despre care vorbești. Ai emis gândul, intenția, vorba, ele își văd de drum, influențând tot ce le iese în cale, și pe toți.

Atunci când emiți judecăți de valoare, când cataloghezi sau interpretezi doar pentru că nu ai avut răbdarea de a auzi mesajul și de a-l înțelege, ceea ce emiți nu va fi în conformitate cu adevărul, și va „polua” tot ce întâlnește în drum. 
Gândește-te, acum, că acest comportament este zilnic. Oare ce tip de unde emiți? Pline, cumva, de iubire și armonie? Sau te ascunzi după „dar eu nu am vrut să se întâmple asta!”? Serios? Și atunci de ce nu te abții?

Dacă în fiecare zi interpretezi cele auzite, în loc să le înțelegi, cu timpul ajungi să „poluezi” tot ce este în jurul tău. Și, ghici ce primești înapoi? Stări zen? Nu! Primești ceea ce ai emis, ceea ce ai „zămislit”. 

Acum imaginează-ți că nu ești singurul(a) care aruncă pietricele în lac, ci sunt mulți alții, și emisia fiecăruia produce mișcare a apei. 
Când se adună un număr suficient de mare de „aruncători”, lacul va deveni din ce în ce mai agitat, nemaiavând timp să se liniștească.

Atunci când un anumit număr de oameni doar emite judecăți de valoare fără a mai auzi adevăratul mesaj transmis, începe să fie afectat întregul mediu: nimeni nu mai ascultă, toți fac presupuneri, a auzi mesajul devine irelevant. 
Și așa se formează comunități „poluate” de dezinteres, lipsă de empatie, respingerea înțelegerii și armoniei.



În concluzie, ceea ce primești este rezultatul a ceea ce ai emis.

Îți place? Continuă.
Nu-ți place? Oprește-te din ce faci și începe să faci ceea ce ai vrea să ți se facă, ceea ce ai vrea să primești, la rândul tău.

Vrei liniște? Emite liniște.
Vrei să fii perceput(ă) corect? Fă și tu același lucru.

Dar nu amâna, și nu aștepta ca alții să înceapă.
Fii tu însuți/însăți ceea ce vrei să ți se întâmple. , 

Iar asta se numește creație.
Pentru că tu ești un CREATOR!

Dar, știai asta deja, eu am vrut doar să-ți reamintesc.

M-ai auzit ce ți-am spus?

Binețe ție, ascultătorule!



Îți propun să mai zăbovești câteva minute aici pentru asculta o muzică binecuvântată (Benedictus) care are rolul de a calma tumultul sufletesc pentru ca ceea ce emiți să fie plin de liniște.
Spune-mi ce auzi.

 dr. Edith Kadar
Arad, 11 decembrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/10/a-asculta-versus-auzi.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 6 octombrie 2016

IUBIRE CU CONDIȚIONARE ȘI IERTARE FĂRĂ DE UITARE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *    *     *     *     * 


Aud destul de des expresii ca: „...iubesc foarte mult pe...(părinți, partener/ă, copii)... dar nu pot să-i iert pentru ce mi-au făcut și cum s-au comportat...”; sau clasicul, de acum, „eu iert dar nu uit niciodată!”.
Și stau să mă întreb până când vom mai încerca să ne mințim, mințindu-i pe ceilalți?

Ai auzit și tu sau ai folosit aceste sintagme în timpul unor povești la o cafea de vorbă, nu-i așa?
Eu sigur am făcut-o; am și auzit și am și folosit expresiile până când am înțeles ce se ascunde în spatele vorbelor. 

Binețe, dragă cititorule!

Te invit la o poveste despre iubirea fără de condiții și iertarea cea fără de uitare.
Așază-te comod, pornește muzica, și hai să purcedem.


                                          

Ai spus sau ai auzit vreodată că ierți dar nu poți uita? Sau că iubești pe cineva pentru că... sau dacă...? Sau că iubești dar nu poți ierta? Dar, ce iubire e aceea dacă e plină de condiții și de condiționări?

Dragul meu cititor, te anunț oficial că dacă ai iertat cu adevărat, așa cum spui - repet, cu ADEVĂRAT și nu din vârful buzelor - situația care te-a afectat dispare, se șterge, pur și simplu, din memorie.

Pe cuvânt! Ți-o spun din experiența proprie, și nu din vreo teorie emanată de mintea mea.

Dar, dacă nu ai iertat ci doar susții verbal asta ori de câte ori ai ocazia, nu vei păcăli pe nimeni decât pe tine. Pentru că undeva, adânc îngropată în sufletul și în codul tău genetic stă acea nedreptate pe care ai suferit-o, și care iese la suprafață atunci când întâlnești aceeași persoană sau aceeași situație.

Când susții sus și tare că ai iertat pe cineva care, să zicem, te-a abuzat indiferent cum - fizic, verbal, emoțional - ghici cum vei reacționa când vezi sau auzi despre abuzuri similare?
Ești revoltat(ă), iei atitudine, povestești non-stop despre ce și cum  ai face tu dacă ai fi în locul persoanei abuzate.

Sau în cazul cuiva care te-a înșelat, te-a trădat, te-a atacat pe nedrept, etc. Răspunsurile sunt aceleași.
Poți să înțelegi trecutul unei persoane văzându-i reacțiile la diferite persoane sau situații care, aparent, nu au nicio legătură cu existența sa.


De ce te identifici atât de mult cu o situație străină ție?
Pentru că una similară s-a întâmplat la un moment dat ție sau cuiva la care ții mult, și încă nu s-a șters din memoria ta; doar crezi asta.

Mai spui și că „nu vreau să-mi mai amintesc!”.
Aha! Și dacă nu vrei să-ți amintești, înseamnă că nu mai există, că s-a șters din memorie?
Mda! Și ce boli zici că ai? Pentru că situațiile nerezolvate și doar îngropate în memorie lasă urme adânci în sănătatea fizică, psihică și emoțională, precum și în energia care susține viața.

Lucrurile și situațiile făcute uitate, dar nerezolvate, sunt ca niște motoare ce nu se opresc niciodată, ci consumă non-stop combustibil - energia vitală.

De ce alegi să te minți spunând că ierți dar nu uiți, sau că iubești, dar nu poți ierta?

Chiar nu vezi câte minciuni ajungi să fabrici, și care se vor îngroșa, în timp, fiecare repetare a neadevărului adăugând o cărămidă în plus la zidul care te va izola de realitate, de adevăr, de viață?

Dragul meu cititor, tu nu o persoană nu poți ierta, ci felul în care te-a făcut să te simți atunci.
Nu poți ierta faptul că te-ai simțit trădat(ă), pentru că te-ai simțit folosit(ă), pentru că s-a folosit de încrederea pe care ai acordat-o, de vulnerabilitatea ta.
Nu poți să ierți că ai permis să se ajungă la acea situație, care te-a făcut să suferi atât de mult.

NU TE POȚI IERTA PE TINE!


Despre asta este vorba, de fapt, atunci când vorbești despre iertare și uitare, mai ales în iubire.

Poți să ierți întreaga planetă aplicând toate tehnicile de care ai auzit, citit sau pe care le-ai învățat la cursuri. E foarte bine s-o faci. 
Doar că mai rămâne să te ierți pe tine.

Când te vei ierta că ai fost neputincios, ca și copil, și că nu a fost vina ta că părinții tăi doar așa au știut să te iubească?
Când te vei ierta că ai acceptat să intri într-o relație care a fost sortită eșecului din start?
Când te vei ierta că ai amânat să schimbi ceva în viața ta, pe motiv că ai așteptat ca celălalt să o facă mai întâi?
Când te vei ierta că, din frica de a nu deveni ca părinții tăi, de a nu face aceleași greșeli față de partener(ă) și copii, te-ai transformat exact în copia lor fidelă?
Când te vei ierta că nu ai sau nu ai avut puterea de a pune punct unei relații sau unei situații de viață pe motiv de comoditate, frică sau lașitate?
Când te vei ierta că ai irosit atât de mult timp din viața ta fără să obții nimic palpabil pentru sufletul și pacea ta?
Când te vei ierta că îți folosești și bruma de energie care ți-a mai rămas pentru a „croșeta” scuze, motive de ce să nu faci ceva, în loc să găsești soluții pentru a rezolva?
Când te vei ierta pentru că ai fost surd(ă) la toate semnalele pe care viața și Universul ți le-au trimis, alegând să le ignori considerându-le, atunci, neimportante?
Când te vei ierta pentru că ai fi vrut să fii ceva sau cineva, dar nu ai fost?

Și când vei înțelege că niciodată nu este prea târziu pentru a face toate cele de mai sus, și că timpul este doar în mintea ta liniară?

Niciodată nu este prea târziu să repari o situație, să spui ce ai pe suflet, indiferent de vârstă.
Niciodată nu e prea târziu să scapi de balastul din suflet care îți consumă energia și nu îți aduce nimic bun.
Niciodată nu e prea târziu să te ierți, să faci pace cu tine, cu trecutul tău, și să te reatașezi la viață.
Astfel, bolile vor dispărea pentru că au dispărut și cauzele care le-au creat.


Când te ierți și faci pace cu tine însuți/însăți, nimic din trecutul tău nu te mai poate afecta. E ca și cum ai fi închis definitiv o ușă.

Iar când sufletul tău este liniștit, inundat de pace, nu mai are nicio importanță ce s-a întâmplat, ce-a fost în trecut.
Ai uitat, pur și simplu, și nu mai simți nevoia să repeți tuturor fraze standard și clișee ca cele pomenite la începutul articolului.

Dacă ai iertat, dacă te-ai iertat, liniștea obținută nu simte nevoia să fie exprimată verbal. 
Doar când sufletul e agitat, gura nu mai tace. Pentru că larma interioară trebuie vorbită, povestită.

Când te ierți, faci pace cu tine.
Abia atunci apare IUBIREA FĂRĂ CONDIȚIONARE ȘI IERTAREA PLINĂ DE UITARE.

Asta e comoara.
Restul sunt doar vorbe goale.
Pe cuvânt!

Binețe, dragă cititor, și mulțumire îți spun pentru însoțirea printre rânduri.



dr. Edith Kadar 
Arad, 10 ianuarie 2016


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.