joi, 15 octombrie 2015

CONTROLUL ÎN VIAȚĂ - cine îl deține?


Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Suntem în căutarea unor momente - unul, mai multe - care ne-au marcat sau ne vor marca viața, lăsând urme adânci, dâre în deșertul vieții, și care ne înseamnă pentru tot restul zilelor, creându-ne bornele din drumul existenței noastre.

Nevoia de a controla totul face parte din viața oamenilor, chiar dacă ei recunosc asta sau nu.
Indiferent că este vorba despre comportament, îmbrăcăminte, vorbire, scriere, socializare, dorința de a respecta regulile societății și de a ni se respecta regulile proprii a devenit un accesoriu normal al vieții de zi cu zi.

Dorința de a avea mereu dreptate sau de a avea ultimul cuvânt, nevoia de a ne fi recunoscută valoarea pe care ne-o atribuim (și nu cea a observatorului), visul de a fi apreciați într-un anumit fel, reprezintă forme ale controlului.

Cu toții facem asta într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, subtil sau pe față. Diferența o face încrederea pe care o avem în noi, credința în unicitatea noastră. Cu cât ele sunt mai mari, cu atât nevoia de control se atenuează. Cu cât omul se simte mai nevaloros și nerespectat, cu atât nevoia de control crește.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești despre o temă foarte actuală, dar am două rugăminți la tine: pornește muzica pentru a-ți fi alături, și nu comenta până ce nu citești întregul material și ai încercat să vezi despre ce vorbesc.
Păreri despre ce crezi tu că ar fi trebuit să spun te rog să le așterni în propriul tău material.

Îți mulțumesc, și te rog să-ți exprimi părerea despre articol acordând un calificativ la sfârșitul lui.




Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”

Recunoști povestea sau tipologia de gândire? Te încadrezi aici, sau auzi des așa ceva din partea celor apropiați?
Dacă da, te anunț oficial că tu sau apropiații aveți o problemă, și încă una mare, cu controlul asupra vieții. A ta și a altora. Nu are importanță, control să fie!

                                      *     *     *     *     *     *     *

Nevoia de control face parte din viața noastră de zi cu zi. Fie că vorbim despre viața personală ce trebuie programată la secundă, fie că e vorba despre viața celor apropiați nouă. 
Viața noastră trebuie ajutată și ajustată pentru a ne fi pe plac în acel moment, pentru a ne putea confirma performanța în comparație cu criteriile stabilite de noi pentru alții, sau de alții pentru noi, din „grijă” prea mare de a nu ieși din șablonul hotărât de societate.


Cine este societatea? 

Este entitatea pe care noi o împuternicim să ne spună oricând, la orice oră, dacă corespundem unor standarde stabilite de alții pentru a ne defini pe noi.
Este ceea ce alegem atunci când noi absentăm din viața noastră.
Este ceea ce credem că ne reprezintă în lipsa unei imagini clare despre noi înșine.
Este clona a ceea ce știm în interiorul nostru, dar am uitat din prea multă rătăcire.
Este cea care îți stabilește ora exactă a trăirii și devenirii tale, din lipsa sau pierderea ceasului propriu.
Este ceea ce îți indică sensul, dacă ți-ai pierdut busola.
Este ceea ce te va înlocui oricând ești dispus să te uiți sau să te pierzi.
Este ceea ce te va face să te trădezi și să încalci ceea ce știi, doar de dragul câtorva aplauze false, din partea unor oameni neadevărați.
Este lenea ta de a trăi și de a înfrunta greutățile și probele la care ești supus, refuzul tău de a-ți da examenele după ce viața ți-a predat lecțiile care te-ar putea ajuta în viitor.
Este absența ta din viața proprie, înlocuirea pe care tu însuți ai aprobat-o din prea multă frică, nesiguranță și neîndrăzneală.
Este imaginea ta într-o oglindă deformantă.
Este ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.
Este definiția ta scrisă de alții.
Societatea. 
Manifestarea ta când tu îți lipsești. Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți.





Control.
Încercarea ta de a fi, de a exista, de a te manifesta îmbinându-te pe tine  cu nevoia de a nu supăra cumva, vreodată, pe cineva care nu te ajută cu nimic.
Nevoia ta disperată de a-ți demonstra utilitatea atunci când ți-ai pierdut-o de dragul societății.

Controlul.

Nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal.
Nevoia de a stăpâni și nu de a coexista.
Nevoia de a crea, în permanență, o lume atunci când o uiți pe a ta.
Nevoia de a te manifesta prin alții, după ce ai urcat pe un piedestal ce crezi că ți se cuvine prin simpla ta existență.

Controlul. Pentru atunci când devii doar o vagă amintire pentru tine însuți.


                                                   *     *     *     *     *     *     *  


Viața este plină de urcușuri și coborâșuri, a căror alternanță are rolul  de a ne menține pe linia de plutire; ne ajută să apreciem tot ce avem. Întunericul ne face să apreciem lumina, dar dacă ar fi doar lumină, nu am ști cum să o apreciem, lipsindu-ne contrastul. Totul ar fi o linie dreaptă, plictisitoare deoarece știi că nu mai poate urma altceva decât starea pe care o cunoști atât de bine.


Ai văzut vreodată un EKG, adică un aparat care monitorizează activitatea inimii, înregistrând-o pe o hârtie subțire, roz?

Sunt acolo niște denivelări ca niște zig-zag-uri, situate deasupra și dedesubtul liniei de mijloc, numită linie izoelectrică.



Desfășurarea vieții e foarte asemănătoare cu „desenul” unei electrocardiograme. 

Linia  de mijloc e echilibrul.

Denivelările situate deasupra sunt momentele noastre de fericire, de împlinire, de bucurie, de reușită, de iubire intensă, de pasiune în orice facem, de trăire maximă a vieții, momentele care te lasă fără respirație, tot ceea ce îți dă valoare ție, ca suflet, ca entitate, ca om trecător prin fiecare zi a vieții tale. 

Sunt clipele în care zbori fără frică, surd(ă) la tot ceea ce societatea îți spune că nu faci în conformitate cu normele ce au rolul doar de a te ține la pământ, nu pentru că asta te-ar ajuta, ci pentru că asta nu-i ajută pe cei de lângă tine.
Sunt vârfurile tale, unde tot ceea ce se întâmplă lasă un marcaj puternic asupra întregii existențe, urme adânci, dâre în nisipul vieții.

Prima privire a nou născutului tău, primul cuvânt rostit de copil, primul lui pas.

Întâlnirea întâmplătoare cu o persoană, care te lasă fără suflare, făcându-te să te întrebi de ce inima ta a scăpat de sub control, de ce s-a făcut brusc cald și de ce simți nevoia să rămâi în această stare de început?
Un banal dans într-o sală de restaurant goală, și o privire de o fracțiune de secundă care ai senzația că a găzduit o viață întreagă.
Muzica tinereții tale, a vremii în care erai invincibil(ă), le știai pe toate, iar piedicile erau doar cuvinte din dicționare.
Mirosul ierbii proaspete, sau orice alt moment în care ți-ai permis să treci dincolo de orice barieră.
Momente de tine însuți, de eliberare, de trăire la maxim a vieții.
Marcajele noastre.

Revenind la comparația cu desenul unui EKG, denivelările situate în josul liniei de mijloc reprezintă momentele de tristețe, descurajare, frică, amărăciune, dezamăgire, de neîmplinire, de neînțelegere a rolului nostru în traiul și zilele noastre și ale altora. Clipe de disperare date de negăsirea noastră, a sufletului nostru în viața pe care am acceptat-o croită de alții, sau am ales-o fără prea multă chibzuință, doar din frica de a nu rămâne vreun gol neacoperit în existență, Doamne ferește!


O școală aleasă de părinți pe criterii numai de ei știute.

O meserie făcută doar pentru a face ceva și a scăpa de criticile vecinilor.
O căsătorie în grabă, „nu contează că nu există iubire, dar are situație și e de familie bună”, etc.
Momente de „lipsă” a ta, de constrângere, de anihilare a voinței, pentru a-i mulțumi pe cei binevoitori cu tine.



Ideal ar fi ca cele două aspecte, de urcuș și coborâș, să alterneze pentru a menține echilibrul în viață. 

Când cineva încearcă să-ți impună ceva sau pe cineva, tu să alegi ceea ce e bine pentru tine, cu riscul ca cei din jur să se supere.
Când simți că ceva nu mai merge și că sufletul tău începe să moară, să pleci din acea situație sau legătură, cu riscul să pierzi financiar.

Dar, din păcate, nu este întotdeauna așa.

Frica de a nu fi respins(ă), de a nu fi iubit(ă), de a nu rămâne singur(ă), de a nu fi un paria al societății, te împinge la compromisuri.

Societatea.  

Manifestarea ta când tu îți lipsești. 
Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți. 
Definiția ta scrisă de alții. 
Ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Și uite așa, încetul cu încetul, nu ne mai regăsim noi pe noi, cei care, la un moment dat, am fost sus, acolo unde ne-am simțit importanți și stăpâni pe noi și pe viața noastră un minut, o zi sau câteva săptămâni.

Ceva sau cineva ne-a făcut să ne trădăm pe noi înșine, să credem că nu merităm să ocupăm un loc important în viața și traiul nostru.
Ceva sau cineva a devenit, la un moment dat, mai important decât noi în propria noastră existență.
Și asta cu voia noastră.
Ajungem să ne uităm noi pe noi, imaginea proprie estompându-se, și făcând loc unui hibrid „emanat” după chipul și asemănarea celor cărora le-am înmânat cheile persoanei noastre.

Nimeni nu poate prelua controlul vieții, inimii, sentimentelor și a însăși existenței fără voia și aprobarea noastră. Tacită sau nu, conștientă sau inconștientă.




Controlul. 
Ceea ce vom face și noi cu ceilalți din uniformizarea pe care am acceptat-o doar de dragul societății. 
Dar o vom face și noi cu noi, împiedicându-ne, încetul cu încetul, accesul la emoțiile și sentimentele care ne-au dus, de multe ori, acolo sus, în vârfuri.

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”



Când apare nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal, nevoia de a stăpâni și nu de a coexista, nevoia de a crea în permanență o lume atunci când o uiți pe a ta sau nevoia de a te manifesta prin alții, amintește-ți și rememorează câteva din bornele care te-au ținut sus. Ascultă o muzică, plimbă-te prin iarbă, dansează, îndrăgostește-te.

Pentru a nu deveni doar o vagă amintire pentru tine însăți.


Binețe, cititorule!


dr. Edith Kadar

Arad, 20 mai 2013