marți, 24 februarie 2015

DEVENIREA (fragment)

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.

                                        *   *   *   *   *   *   *

-Ce e cu tine?, aud întrebarea lui Mark.
-Nu știu, sunt agitată, neliniștită... simt un tremur interior, dar e străin de experiențele prin care tocmai am trecut. Simt o presiune în zona ficatului.
-Ce e? Vorbește.

Mi-am dat seama că primul meu impuls este să zic „n-am nimic, mai lasă-mă-n pace!”, dar am realizat că asta făceam de fiecare dată atunci când începeam să fiu „bântuită” de câte o neliniște sau/și frică. 

-Hm, nici nu sunt obișnuită să spun ce simt. Mi se pare că nu e important, sau că va plictisi... sau că voi fi judecată sau... și mai rău... se va râde de mine! Oh, ce programe tâmpite îmi guvernează viața!
-Liniștește-te... respiră adânc... lasă să treacă prin tine și detașează-te... Respiră. Acum imaginează-ți că faci un pas în spate și îți privești în față frica. Ce anume vezi?
- Nu prea înțeleg... Ficatul e afectat de frica de a nu muri de foame din cauza lipsei banilor. Nu prea am asemenea probleme acum.
-Du-te dincolo de aparențe și verifică nuanțele trăirilor tale.

„Bun... nuanțele... uite cu ce mă ocup în loc să-mi trăiesc furia, frica, neliniștea, în loc să mă identific cu ele, să le fac un loc confortabil în viața mea, să încep să le dau importanță și consistență, în loc să.... STOP! Ce fac? Tocmai proslăvesc și aduc odă neliniștilor și fricilor... Tocmai încercam să...creez o realitate în care aceste emoții negative să devină personajele principale după care să îmi adaptez și ajustez viața... Oh... așa se întâmplă, de obicei, cu crearea realității și materializarea ei atunci când „lutul” e dat de antagoniștii iubirii... pardon, IUBIRII? Scuze mie!”

-Deci, așa se întâmplă, zic.
-Da, totul se petrece repede, aparent pe neobservate; asta dacă nu cumva ții cont de manifestările exterioare: agitație, neliniște, tremur interior, cum ai spus. De obicei alegeți să ignorați aceste semne catalogându-le neimportante, chiar deranjante pentru momentul respectiv pe care îl numiți „prezent”.

O liniște și un calm m-au cuprins, arătându-mi că m-am detașat de acea realitate. Era ca și cum făcusem un pas înapoi și priveam totul ca pe un ecran. Respiram adânc, și fiecare inspirație aducea un nou val de aer și de energie, în timp ce expirația elimina din corpul meu tensiunile pe care mi le-au provocat emoțiile neliniștitoare. Kundalini urca spre diafragmă, curățind și ultimele resturi de mizerii și incertitudini. 

-Știu! Știu care e conflictul care a dus la neliniște și la presiunea din ficat, îi spun lui Mark. Mi-e teamă că voi pierde toate astea, tot ce mi s-a întâmplat în ultimele zile și care îmi aduce DEVENIREA! Mi-e teamă că mentalul, umanitatea și fricile îmi vor anula această realitate extraordinară. Mi-e teamă să nu mă înec în falsitate, minciună, prefăcătorie și să-mi moară sufletul câte puțin, în fiecare zi. Mi-e teamă să nu vă pierd pe voi! Mi-e teamă să nu te pierd pe tine, Iubirea! Mi-e teamă că mă voi pierde pe mine! Voi mi-ați reamintit cum să-mi hrănesc esența, și, fără asta, mi-e teamă că voi muri din foame de... adevăr, cunoaștere, bucurie, Iubire, simplitate, ESENȚĂ! Foame... hrană... moarte... asta e presiunea pe care o simt în permanență în hipocondrul drept. Asta încerca ficatul meu să-mi transmită. Iar eu încercam să văd cauzele la propriu. Mulțumesc!

Am simțit o eliberare în partea dreaptă, sub coaste, iar apoi valul de energie din zona gurii stomacului s-a împrăștiat, umplând o zonă ocupată până atunci de furii pe mine, pe neputința mea.

-Cât de răi putem fi cu noi înșine, îi spun interlocutorului meu.

Și atunci am conștientizat evidența: Mark, Iubirea, era alături de mine și mă asculta, mă îndruma, mă liniștea, mă consola.

-Iubirea! Ea e lângă noi tot timpul și ne vorbește, ascultându-ne în același timp. Ești demult alături de mine?
-Dintotdeauna, îmi răspunde zâmbind Iubirea. Ai mai avut momente în care m-ai perceput, dar mintea ta de atunci nu a înțeles, iar realitatea în care erai cufundată ți-a estompat percepția mea. E ca și cum ai ales realitatea minții în detrimentul emoției pure, netransformată și nepervertită.

Am ales realitatea minții în locul Iubirii! 

Oh, și încă de câte ori!
Constatarea era mai degrabă eliberatoare decât covârșitoare.

-Lasă emoțiile să treacă prin tine, nu le reține; lasă-le să-și urmeze drumul eliberării din tine. Respiră.

Am continuat să fac asta, bucuroasă că Iubirea era alături de mine în aceste momente; normal, natural, în liniște... Așa cum ar trebui să fie întotdeauna. Zâmbesc de la atâta eliberare, de la normala libertate. (...)




dr. Edith Kadar
Arad, 24 februarie 2015