joi, 29 octombrie 2015

OMUL, OGLINDA TA

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *    *     *     *



Provocarea vieții nu este să fii acceptat de alții, ci să faci totul pentru a te accepta pe tine.

Cei din jurul tău sunt oglinzile tale fidele. 
Tot ce te deranjează la alții, te deranjează, de fapt, la tine. 
Doar că la tine nu mai ești demult atent pentru a-ți fi propriul prieten. E mai ușor și mai comod să-i observi, să comentezi și să-i corectezi pe alții.

Te-ai gândit vreodată de ce doar anumite persoane îți atrag atenția, în timp ce altele nici măcar nu le observi?

Când vei realiza că „imaginile” în oglindă pe care ți le întâlnești zilnic nu sunt o pedeapsă ci o mare șansă de a te corecta, de a te schimba în varianta ta optimă, cea pe care ai promis-o sufletului tău, viața va intra pe făgașul ei normal, unde răspunsul la întrebări este chiar acolo, așteptând să-l remarci.

Fă-ți timp să te observi, observându-i pe alții, și aplică la tine ce i-ai sfătui pe ceilalți să facă pentru a le fi bine.

Ce ai de pierdut?

Încearcă!

Șansă sau pedeapsă?



 dr. Edith Kadar
Arad, 29 octombrie 2015

miercuri, 28 octombrie 2015

ADEVĂR versus A AVEA DREPTATE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Știi că a avea dreptate nu este, întotdeauna, același lucru cu a respecta adevărul, nu?

Dacă tot ce vrei este să ai dreptate cu orice preț și ceilalți să știe asta neapărat, ai toate șansele să ratezi adevărul, chiar dacă acesta s-ar afla în fața nasului tău.

De multe ori nu mai contează care este adevărul, atât timp cât nu poți avea dreptate, cât nu ți se dă dreptate, când nu ți se recunoaște „virtutea” de a avea dreptate. 

Atunci devii surd(ă) la argumentele celorlalți, la răspunsurile lor simple și clare.
Atunci renunți la orice precauție sau semnal de alarmă din partea conștiinței, deoarece tot ce interesează este doar să ți se dea dreptate. De parcă tu nu ai ști că o ai.

Dacă tu știi că ai dreptate și crezi în adevărul tău, de ce mai duci lupte surde ca ceilalți să-ți recunoască meritele și dreptatea?

Când știi cu certitudine un lucru, nu mai contează părerea celorlalți, dacă ei cred sau nu că tu ai dreptate. 
Dar dacă insiști să-ți găsești mulțumirea în faptul că cei din jur cedează și îți dau dreptate, e doar o satisfacție mică a marelui orgoliu.

Asta vrei? Asta îți dorești? Asta este dreptatea ta? Acesta este adevărul în care crezi?

Când tot ce vrei este să ai dreptate cu orice preț, ratezi adevărul și te înconjori cu minciuna confortabilă a orgoliului.

Ești pregătit(ă) să plătești acest preț?

Binețe, dragă cititorule!


 dr. Edith Kadar
Arad, 28 octombrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2015/10/adevar-versus-avea-dreptate.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

marți, 20 octombrie 2015

OPORTUNITATE versus OPORTUNISM

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles

 *     *     *     *     *     *     *


Oportunitate (DEx) = șansă prielnică, ocazie.

Oportunitatea este șansa ta de a valorifica timpul pentru a face ceva pentru tine, pentru binele tău, pentru bunăstarea ta; bun sau rău, după chipul și asemănarea credințelor care te animă.
Este răspunsul pe care îl primești la rugăciunile înălțate la cer.
Este condiția devenirii tale; darul transformării.

Dacă sesizezi oportunitățile pe care ți le oferă viața, poți deveni tot ceea ce îți dorești, ceea ce îți propui, tot ceea ce ai visat și în ce crezi.

Dar, dacă nu îți dorești nimic, dacă nu îți trasezi nici un țel, vei deveni instrumentul împlinirii altora.
Al cui? Al oportuniștilor; al celor care sesizează nu numai șansele de a-și materializa dorințele, ci și posibilitatea de a-i folosi pe cei ce nu mai cred în ei ca „muncitori” pentru satisfacerea poftelor lor brute.

Dacă vei continua să dai cu piciorul în orice oportunitate a vieții pe motiv de lipsă temporară de încredere în tine sau alte idei din exterior, vei deveni sclavul perfect al celor ce știu să profite.

Viața îți creează oportunități, dacă știi să le observi. Dacă nu, îți populează viața cu oportuniști.

Observă oportunitatea de a nu depinde de oportuniști.

Oportunitate sau oportunism?

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 20 octombrie 2015

luni, 19 octombrie 2015

PESIMIȘTII, OTRAVA BUCURIEI DIN VIAȚĂ

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 
 *     *     *     *     *     *    * 



Ai observat câte persoane există cărora nimic nu le mai place, și care au în permanență ceva de comentat, de completat, de adăugat, de corectat?

Indiferent ce subiect ai aborda, acești semeni nu aud nimic din mesajul pe care îl vrei transmis, ci văd doar partea comentabilă. 
Ei nu aud nimic din ce spui tu pentru că nu sunt interesați de tine, de mesajul tău, ci ascultă sau citesc doar pentru a putea găsi greșeli pe care să ți le sublinieze sau puncte (considerate de ei ca) slabe pe care să ți le arunce în față cu un rânjet satisfăcut că au pus pe cineva la punct și că ei au avut ultimul cuvânt.

Aceștia sunt pesimiștii, oamenii care nu vor sau nu pot să vadă altceva decât jumătatea goală a paharului, jumătatea întunecată a vieții. 
Sunt oamenii care, dacă îi accepți în preajma ta, îți vor intoxica viața și îți vor altera orice bucurie, te vor împiedica să vezi jumătatea plină, lumina din viață și îți vot otrăvi fiecare moment de încântare cu comentariile lor.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să zăbovești alături de mine și să povestim despre un subiect apăsător, dar, din păcate, des întâlnit în viața de zi cu zi: pesimiștii.
Pornește muzica pentru a-ți însoți lectura, și hai să pornim pe calea vorbelor.


De câte ori nu ai avut de-a face cu persoane care nu auzeau nimic din ceea ce le spuneai sau/și te  trezeai că ești învinuit(ă) pe nedrept, sau auzeai că ai fi zis sau făcut ceva ce nici nu ți-a trecut prin minte că ai fi în stare să faci?
De câte ori nu te-ai necăjit sau chiar ai plâns din cauza nedreptății repetate a unei persoane, indiferent că îți era partener(ă) de viață, părinte, coleg de serviciu, șef, copil?
De câte ori nu ți-ai pus problema dacă tu ai dreptate sau ceilalți?
Dar, oare, de câte ori nu ai făcut și tu același lucru?
De câte ori nu ai lăsat ca indispoziția să te transforme într-un pesimist, și tot ce doreai era ca întreaga lume să simtă ceea ce simțeai tu atunci?

PESIMISMUL... cea mai ușoară cale de a uita de tine și a păși spre propriul iad pavat cu multe intenții.

PESIMIȘTII... indiferent dacă ceea ce au auzit este adevărat sau nu, cred sau nu, este plauzibil sau nu, știu despre sau nu, de cele mai multe ori ei simt pur și simplu nevoia să pună punctul pe i sau virgula sub Ț.

Pentru pesimiști vara este prea cald, iarna prea ger, ploaia e prea udă, soarele e prea strălucitor, norii sunt prea sumbri. 
Specialiștii într-un domeniu nu au dreptate atunci când nu le place ce aud. 
Ei știu imediat ce este mai bun și mai bine pentru toți ceilalți, cu excepția lor, desigur.
Dacă văd poza unei flori, vor vorbi despre ofilirea ei; dacă văd un animal drăguț, gândesc cu voce tare la măcelărirea lui.
Un copil este prea gălăgios și este doar o obrăznicătură creată pentru a le tortura lor nervii.
Un rezultat sportiv extraordinar este observat și urmat de inevitabilul „... dar...”.

Pesimiștii sunt cei care vor extinde un fapt sau lucru mic la scară națională sau planetară.
„Suntem un neam de....” urmat de un cuvânt jignitor.
„Oamenii sunt de tot....” , urmat de alt epitet, comparație sau adjectiv.

Ei nici măcar nu realizează că fac parte din grupul de oameni pe care îl spurcă, îl denigrează.



Pentru acești oameni, bucuria altora a ajuns o ofensă pentru ei, liniștea sufletească și armonia dintre oameni sunt doar termeni teoretici care, aplicați în practică, ar duce la extincția planetei!
Fericirea e un cuvânt demodat, desuet. Râsetele altora trebuie oprite prin comentarii seci, răutăcioase, nu cumva să „contamineze” mediul cu buna-dispoziție.

Orice încercare de a le atrage atenția la ce fac se soldează cu o furie și mai mare, urmată de intensificarea „atacurilor”, până ce „rebelii” au fost puși cu botul pe labe. 
Asta este bucuria lor. 

Nu ideea că oamenii sunt triști sau că sfârșesc prin a se certa îi bucură, ci faptul că EI AU REUȘIT acest lucru, această „performanță”. Că ei sunt „autorii” noii stări sufletești a semenilor lor. Că au puterea de a schimba oricând ceva ce nu le place în ceva ce îi satisface.

Se mai numesc și vampiri de energie deoarece lupta lor surdă de a avea dreptate și de a-și impune punctul de vedere îi vlăguiesc pe cei din jurul lor.
Dacă le răspunzi și încerci să-ți aperi adevărul, te vor ataca și mai acerb și nu se vor lăsa până ce nu te reduc la tăcere. Orice argument al tău este urmat de o ploaie de contraargumente. Abia după un timp realizezi că, de fapt, nu a auzit nimic din ce ai spus, că totul a fost răstălmăcit și interpretat pentru a le fi lor pe plac și a te face pe tine să te îndoiești de propriul adevăr.

Am întâlnit persoane care fac așa cu partenerul/partenera de viață, aceștia sfârșind fie prin a nu mai scoate nici un cuvânt doar pentru a nu le da prilej de „circ”, fie alegând să-i părăsească în favoarea unei vieți mai pline de... roz. 
Iar acestea devin noi motive pentru a fi și mai cinici, și mai comentatori. Se consideră, deja, îndreptățiți să se răzbune pe oricine le apare în cale, pentru că suferința lor trebuie plătită de întreaga omenire!


Când nu mai au pe cine să se descarce, vor face același lucru cu colegii de serviciu. Dacă și acolo consideră că s-au impus, vor căuta tot felul de reuniuni, grupuri, prelegeri pentru că un teren virgin pentru „Gică-contra” le încarcă bateriile. Ei nu vor citi sau asculta pentru a înțelege autorul, ci pentru a-l combate.

În urmă cu mulți ani, prin 1991, eram la Costinești, în tabăra de vară. Făceam parte dintr-un grup de dans. În acea perioadă ne adunam toate trupele studențești acolo (indiferent că erau de dans, umor sau muzicale), iar seara dădeam spectacole pentru ceilalți studenți. Într-una din seri, spectacolul era prezentat de Ioan Luchian Mihalea, liderul grupului „Song”, foarte renumit pe atunci, iar amfiteatrul era arhiplin. La un moment dat, între două numere, Mihalea încerca să prezinte următorul grup, însă era cineva în sală care nu-l lăsa. Era un spectator care dorea să iasă în evidență. Și tot încercând să bruieze prezentarea, deranjat că nu era băgat în seamă, a strigat tare „băi, Mihalea, băi, ia mai du-te tu.....” nu mai scriu unde că înțelegi. 
În acel moment s-a făcut liniște mormântală în sală, și doar râsul satisfăcut al urlătorului se auzea. Mihalea a privit lung în direcția vocii și a spus: „Bravo, măi, acum du-te acasă și laudă-te la toți prietenii și cunoscuții tăi că i-ai spus „băi” lui Mihalea; și fă asta până la adânci bătrâneți, că altceva notabil oricum nu vei putea face în viață!”. 
Sala a izbucnit în aplauze. 

Acela a rămas, pentru mine, un moment foarte important deoarece am înțeles că eleganța răspunsului va dezarma nesimțirea.



Cu toții am întâlnit și vom mai întâlni oameni toxici pentru fericirea sufletului nostru.
Cu toții am fost, cel puțin o dată în viață, toxici pentru bucuria cuiva; am spus ceva doar pentru a șterge rânjetul satisfăcut al cuiva care a avut „tupeul” să se bucure când noi eram triști sau indispuși.

Ne face asta răi? 
Nu, dacă realizăm ce facem și ne oprim la timp, spunând apoi „Îmi pare rău!”.
Nu, dacă nu transformăm o toană de moment într-un stil de viață pe viitor.

Trebuie să acceptăm că avem momente în care nu mai știm să observăm pur și simplu, nu mai știm să apreciem prezentul, să ne bucurăm de ceea ce ne aduce clipa de acum., fiind prea preocupați cu trecutul care ne ține, încă, ocupat prezentul. Să acceptăm că din când în când mai lăsăm mintea să facă proiecții apocaliptice, apoi dăm crezare acelor imagini alegând, de multe ori, să ignorăm evidența.

Putem, eventual, să ne punem următoarele întrebări:
- De când au devenit proiecția și virtualul, mai importante decât realul?
- De ce nu ne mulțumim cu ce este acum, ci dăm la o parte prezentul cu pesimism?
- De când și de ce nu mai știm să valorificăm „acum”-ul alegând o...himeră?
- Să reflecte asta devalorizare profundă?... necunoaștere?... ignoranță?
- De când a devenit simplul complicat? De ce simțim nevoia să-l complicăm? Nu e mai ușor să observăm ceea ce este?
- De când a devenit atât de important ce spun sau ce cred alții despre noi încât să permitem ca viața să ne fie deviată de la optimism la pesimism?

Dacă ne facem timp pentru răspunsuri, vom evita transformarea, încetul cu încetul, în niște acrituri toxice pentru binele altora, în niște „buruieni” care fură seva florilor din jur.



Pesimiștii, vampirii energetici, gică-contra sau cum vrei să le spui, sunt răi? 
Depinde, cât de mult timp le permiți să-ți afecteze viața, cât de mult sau de puțin îți ia să-ți dai seama că tu nu ai nicio problemă, că nu tu ești de vină pentru nefericirea lor, ci ei au făcut alegerea și, deci, doar ei sunt responsabili pentru ce au devenit. 
Depinde când îți vei da seama că rolul tău nu este de a-i schimba pe „comentatori”, și că dacă ei au ales să fie așa, atunci așa să fie! 
Nu tu ești cel/cea care să îi aduci din rătăciri pe drumul luminii. Poți încerca, dar nu-ți pierde vremea și nu te irosi. Sunt atât de multe persoane și momente pline de lumină și bunătate!

Când vezi și simți în jurul tău asemenea „vampiri”, detașează-te și amintește-ți că a te ataca, a încerca să te desființeze sau să te indispună este SINGURA LOR VALOARE ÎN VIAȚĂ, alta nu au!

Dacă vrei să rezolvi o problemă, orice problemă, găsești soluții. 
Dacă nu, găsești justificări și scuze, iar într-un final vei sfârși obosit(ă) de viață, bolnavă și... „virusat(ă)” cu pesimismul celor care au fost mai puternici decât voința ta.

Ce ai tu de învățat din întâlnirea cu asemenea persoane?
- În primul rând că nu este o pedeapsă dată de vreo divinitate nemiloasă, ci o lecție de viață. Care? Cea a valorii tale. Cu cât vei fi mai nesigur(ă) pe tine, cu atât mai mulți pesimiști vei întâlni. Tu îi atragi ca un magnet pentru a învăța să te aperi, să-ți protejezi valoarea și credințele care îți dau echilibrul în viață.
- În al doilea rând, că nu vei putea fi mândru/mândră de tine dacă vei aștepta aprecieri de la alții.
- În al treilea rând, că nu tu ești salvatorul de pesimiști.
- În al patrulea rând, că dacă noi suntem oglinzi pentru alții, iar pesimiștii ne deranjează și ne „aranjează” viața, la fel facem și noi. Sunt oglinzile pe care nu vrem să le vedem.
ÎN FOND, TOT CE NE DERANJEAZĂ LA ALȚII ESTE (ÎNCĂ) NEREZOLVAT LA NOI!

Dar, cea mai importantă lecție de învățat din interacțiunea cu un pesimist este: cu cât va încerca să te desființeze, cu cât va depune mai mult efort pentru a te destabiliza, cu atât valoarea ta este mai mare în ochii lui/ei, și trebuie anulată! În fond, nu-ți pierzi vremea cu cineva nevaloros.
Ești bun(ă) în ceea ce faci? Cu atât mai mulți pesimiști vor veni să încerce să-ți demonstreze contrariul.

                                                 *    *    *    *    *    *    *


Am avut în viața mea multe persoane care au încercat să mă convingă că nu pot face nimic ca lumea, că nu sunt în stare de nimic. Care au încercat sau mai încearcă să mă atace sau să mă desființeze în domeniul care ne-a adus față în față. Unii au fost foarte apropiați, alții doar pasageri prin existența mea.

Am pierdut timp și energie pentru a le arăta că nu au dreptate, dar am sfârșit prin a fi epuizată. Am încercat să aduc argumente logice, dar am fost atacată și mai aprig, iar epitetele ce mi s-au atribuit m-au destabilizat pe moment și m-au făcut să-mi pun semne de întrebare gen ”dar, dacă ei au dreptate și nu eu?”.

Am încercat să mă neg pentru a face pe plac unor persoane care își condiționau iubirea prin schimbarea mea; apoi spuneau că eu nu am înțeles bine cererea lor, și că mai am încă ceva de schimbat la mine. Și tot așa.

Doar că, în egoismul și „megalomania” (prietenii știu ce spun! :P) mea, m-am ales pe mine și sufletul meu.

Timpul mi-a arătat că am făcut alegerea bună deoarece nu-i voi putea mulțumi niciodată pe alții, dar pot încerca să fiu mulțumită de mine. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html).

Am pierdut mulți (așa ziși) prieteni, dar am făcut cunoștință cu cea mai apropiată persoană din această viață: eu. M-am ales pe mine, cu „prețul” de a avea foarte puține persoane în jurul meu, dar toate sunt optimiste.
Pesimiștilor le dau... „delete” sau „șters” din viața mea.

Alege-te pe tine și nu alege să lupți cu mori de vânt în speranța de a schimba ceva sau pe cineva care nu se dorește schimbat.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2015/09/omule-alege-te-pe-tine.html)

Aș fi curioasă, tu ce alegi?



Binețe, dragă cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 19 octombrie 2015


joi, 15 octombrie 2015

CONTROLUL ÎN VIAȚĂ - cine îl deține?


Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Suntem în căutarea unor momente - unul, mai multe - care ne-au marcat sau ne vor marca viața, lăsând urme adânci, dâre în deșertul vieții, și care ne înseamnă pentru tot restul zilelor, creându-ne bornele din drumul existenței noastre.

Nevoia de a controla totul face parte din viața oamenilor, chiar dacă ei recunosc asta sau nu.
Indiferent că este vorba despre comportament, îmbrăcăminte, vorbire, scriere, socializare, dorința de a respecta regulile societății și de a ni se respecta regulile proprii a devenit un accesoriu normal al vieții de zi cu zi.

Dorința de a avea mereu dreptate sau de a avea ultimul cuvânt, nevoia de a ne fi recunoscută valoarea pe care ne-o atribuim (și nu cea a observatorului), visul de a fi apreciați într-un anumit fel, reprezintă forme ale controlului.

Cu toții facem asta într-o măsură mai mare sau mai mică, direct sau indirect, subtil sau pe față. Diferența o face încrederea pe care o avem în noi, credința în unicitatea noastră. Cu cât ele sunt mai mari, cu atât nevoia de control se atenuează. Cu cât omul se simte mai nevaloros și nerespectat, cu atât nevoia de control crește.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești despre o temă foarte actuală, dar am două rugăminți la tine: pornește muzica pentru a-ți fi alături, și nu comenta până ce nu citești întregul material și ai încercat să vezi despre ce vorbesc.
Păreri despre ce crezi tu că ar fi trebuit să spun te rog să le așterni în propriul tău material.

Îți mulțumesc, și te rog să-ți exprimi părerea despre articol acordând un calificativ la sfârșitul lui.




Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”

Recunoști povestea sau tipologia de gândire? Te încadrezi aici, sau auzi des așa ceva din partea celor apropiați?
Dacă da, te anunț oficial că tu sau apropiații aveți o problemă, și încă una mare, cu controlul asupra vieții. A ta și a altora. Nu are importanță, control să fie!

                                      *     *     *     *     *     *     *

Nevoia de control face parte din viața noastră de zi cu zi. Fie că vorbim despre viața personală ce trebuie programată la secundă, fie că e vorba despre viața celor apropiați nouă. 
Viața noastră trebuie ajutată și ajustată pentru a ne fi pe plac în acel moment, pentru a ne putea confirma performanța în comparație cu criteriile stabilite de noi pentru alții, sau de alții pentru noi, din „grijă” prea mare de a nu ieși din șablonul hotărât de societate.


Cine este societatea? 

Este entitatea pe care noi o împuternicim să ne spună oricând, la orice oră, dacă corespundem unor standarde stabilite de alții pentru a ne defini pe noi.
Este ceea ce alegem atunci când noi absentăm din viața noastră.
Este ceea ce credem că ne reprezintă în lipsa unei imagini clare despre noi înșine.
Este clona a ceea ce știm în interiorul nostru, dar am uitat din prea multă rătăcire.
Este cea care îți stabilește ora exactă a trăirii și devenirii tale, din lipsa sau pierderea ceasului propriu.
Este ceea ce îți indică sensul, dacă ți-ai pierdut busola.
Este ceea ce te va înlocui oricând ești dispus să te uiți sau să te pierzi.
Este ceea ce te va face să te trădezi și să încalci ceea ce știi, doar de dragul câtorva aplauze false, din partea unor oameni neadevărați.
Este lenea ta de a trăi și de a înfrunta greutățile și probele la care ești supus, refuzul tău de a-ți da examenele după ce viața ți-a predat lecțiile care te-ar putea ajuta în viitor.
Este absența ta din viața proprie, înlocuirea pe care tu însuți ai aprobat-o din prea multă frică, nesiguranță și neîndrăzneală.
Este imaginea ta într-o oglindă deformantă.
Este ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.
Este definiția ta scrisă de alții.
Societatea. 
Manifestarea ta când tu îți lipsești. Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți.





Control.
Încercarea ta de a fi, de a exista, de a te manifesta îmbinându-te pe tine  cu nevoia de a nu supăra cumva, vreodată, pe cineva care nu te ajută cu nimic.
Nevoia ta disperată de a-ți demonstra utilitatea atunci când ți-ai pierdut-o de dragul societății.

Controlul.

Nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal.
Nevoia de a stăpâni și nu de a coexista.
Nevoia de a crea, în permanență, o lume atunci când o uiți pe a ta.
Nevoia de a te manifesta prin alții, după ce ai urcat pe un piedestal ce crezi că ți se cuvine prin simpla ta existență.

Controlul. Pentru atunci când devii doar o vagă amintire pentru tine însuți.


                                                   *     *     *     *     *     *     *  


Viața este plină de urcușuri și coborâșuri, a căror alternanță are rolul  de a ne menține pe linia de plutire; ne ajută să apreciem tot ce avem. Întunericul ne face să apreciem lumina, dar dacă ar fi doar lumină, nu am ști cum să o apreciem, lipsindu-ne contrastul. Totul ar fi o linie dreaptă, plictisitoare deoarece știi că nu mai poate urma altceva decât starea pe care o cunoști atât de bine.


Ai văzut vreodată un EKG, adică un aparat care monitorizează activitatea inimii, înregistrând-o pe o hârtie subțire, roz?

Sunt acolo niște denivelări ca niște zig-zag-uri, situate deasupra și dedesubtul liniei de mijloc, numită linie izoelectrică.



Desfășurarea vieții e foarte asemănătoare cu „desenul” unei electrocardiograme. 

Linia  de mijloc e echilibrul.

Denivelările situate deasupra sunt momentele noastre de fericire, de împlinire, de bucurie, de reușită, de iubire intensă, de pasiune în orice facem, de trăire maximă a vieții, momentele care te lasă fără respirație, tot ceea ce îți dă valoare ție, ca suflet, ca entitate, ca om trecător prin fiecare zi a vieții tale. 

Sunt clipele în care zbori fără frică, surd(ă) la tot ceea ce societatea îți spune că nu faci în conformitate cu normele ce au rolul doar de a te ține la pământ, nu pentru că asta te-ar ajuta, ci pentru că asta nu-i ajută pe cei de lângă tine.
Sunt vârfurile tale, unde tot ceea ce se întâmplă lasă un marcaj puternic asupra întregii existențe, urme adânci, dâre în nisipul vieții.

Prima privire a nou născutului tău, primul cuvânt rostit de copil, primul lui pas.

Întâlnirea întâmplătoare cu o persoană, care te lasă fără suflare, făcându-te să te întrebi de ce inima ta a scăpat de sub control, de ce s-a făcut brusc cald și de ce simți nevoia să rămâi în această stare de început?
Un banal dans într-o sală de restaurant goală, și o privire de o fracțiune de secundă care ai senzația că a găzduit o viață întreagă.
Muzica tinereții tale, a vremii în care erai invincibil(ă), le știai pe toate, iar piedicile erau doar cuvinte din dicționare.
Mirosul ierbii proaspete, sau orice alt moment în care ți-ai permis să treci dincolo de orice barieră.
Momente de tine însuți, de eliberare, de trăire la maxim a vieții.
Marcajele noastre.

Revenind la comparația cu desenul unui EKG, denivelările situate în josul liniei de mijloc reprezintă momentele de tristețe, descurajare, frică, amărăciune, dezamăgire, de neîmplinire, de neînțelegere a rolului nostru în traiul și zilele noastre și ale altora. Clipe de disperare date de negăsirea noastră, a sufletului nostru în viața pe care am acceptat-o croită de alții, sau am ales-o fără prea multă chibzuință, doar din frica de a nu rămâne vreun gol neacoperit în existență, Doamne ferește!


O școală aleasă de părinți pe criterii numai de ei știute.

O meserie făcută doar pentru a face ceva și a scăpa de criticile vecinilor.
O căsătorie în grabă, „nu contează că nu există iubire, dar are situație și e de familie bună”, etc.
Momente de „lipsă” a ta, de constrângere, de anihilare a voinței, pentru a-i mulțumi pe cei binevoitori cu tine.



Ideal ar fi ca cele două aspecte, de urcuș și coborâș, să alterneze pentru a menține echilibrul în viață. 

Când cineva încearcă să-ți impună ceva sau pe cineva, tu să alegi ceea ce e bine pentru tine, cu riscul ca cei din jur să se supere.
Când simți că ceva nu mai merge și că sufletul tău începe să moară, să pleci din acea situație sau legătură, cu riscul să pierzi financiar.

Dar, din păcate, nu este întotdeauna așa.

Frica de a nu fi respins(ă), de a nu fi iubit(ă), de a nu rămâne singur(ă), de a nu fi un paria al societății, te împinge la compromisuri.

Societatea.  

Manifestarea ta când tu îți lipsești. 
Cea căreia îi înmânezi controlul atunci când ești prea obosit de a fi tu însuți. 
Definiția ta scrisă de alții. 
Ceea ce accepți atunci ești prea obosit sau prea laș să te susții pe tine în fața celor ce habar n-au să fie ei înșiși.

Și uite așa, încetul cu încetul, nu ne mai regăsim noi pe noi, cei care, la un moment dat, am fost sus, acolo unde ne-am simțit importanți și stăpâni pe noi și pe viața noastră un minut, o zi sau câteva săptămâni.

Ceva sau cineva ne-a făcut să ne trădăm pe noi înșine, să credem că nu merităm să ocupăm un loc important în viața și traiul nostru.
Ceva sau cineva a devenit, la un moment dat, mai important decât noi în propria noastră existență.
Și asta cu voia noastră.
Ajungem să ne uităm noi pe noi, imaginea proprie estompându-se, și făcând loc unui hibrid „emanat” după chipul și asemănarea celor cărora le-am înmânat cheile persoanei noastre.

Nimeni nu poate prelua controlul vieții, inimii, sentimentelor și a însăși existenței fără voia și aprobarea noastră. Tacită sau nu, conștientă sau inconștientă.




Controlul. 
Ceea ce vom face și noi cu ceilalți din uniformizarea pe care am acceptat-o doar de dragul societății. 
Dar o vom face și noi cu noi, împiedicându-ne, încetul cu încetul, accesul la emoțiile și sentimentele care ne-au dus, de multe ori, acolo sus, în vârfuri.

„Singurele momente în care îmi permit să plâng (tu auzi cum sună asta?) sunt filmele sau melodiile care îmi ating o coardă sensibilă. Atât! Ajunge! În rest... E o prostie să plângi!...O slăbiciune. De ce să îți activezi canalele lacrimale? Pentru ca ceilalți să te vadă sau să te creadă slab(ă)? Asta nu!! Nu cât sunt eu în viață! Nu cât dețin controlul!!!...”



Când apare nevoia de a te manifesta demonstrând și nu trăind normal, nevoia de a stăpâni și nu de a coexista, nevoia de a crea în permanență o lume atunci când o uiți pe a ta sau nevoia de a te manifesta prin alții, amintește-ți și rememorează câteva din bornele care te-au ținut sus. Ascultă o muzică, plimbă-te prin iarbă, dansează, îndrăgostește-te.

Pentru a nu deveni doar o vagă amintire pentru tine însăți.


Binețe, cititorule!


dr. Edith Kadar

Arad, 20 mai 2013

miercuri, 14 octombrie 2015

EGALI SAU DIFERIȚI?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Vorba umblă că am fi egali.                                             

O alta spune că am fi diferiți.

Egali sau diferiți?

Binețe, cititorule!
Îți propun un material ce trebuie înțeles și nu doar citit. M-am jucat puțin cu cuvintele, ascunzând sensuri adânci ale umanității noastre în spatele unor cuvinte aparent banale.
Pornește, te rog, muzica





                                              
*     *     *     *      *     *     *  

Suntem concepuți la fel. Din același tip de celule care se întâlnesc în drumul lor de a ne crea, de a ne construi. Un ovul și un spermatozoid au fost startul nostru.
Ne naștem la fel. Cu aceleași caracteristici ce ne „denumesc” ca oameni. Cu toții avem mâini, picioare, ochi, urechi, creier,etc. Corpul.
Avem un FIZIC.

Timpul și condițiile diferite pentru fiecare dezvoltă în noi caracteristici ce ne „definesc” ca oameni. 
Suntem buni sau răi, slabi sau puternici, deștepți sau mai puțin, sănătoși sau bolnavi. Apecieri.
Avem un MENTAL.

Dar cine hotărăște unde ne încadrăm? 
Ce sau cine decide de ce parte a balanței ne situăm? 
Cine stabilește criteriile de apreciere și le dă acestora drept de veto în viața noastră? Suntem într-un fel sau altul în comparație cu ce sau cu cine? 
Este etalonul același pentru fiecare? 
Judecăm, gândim, simţim, reacţionăm.
Avem un PSIHIC.

Iubim sau urâm la fel, plângem sau ne bucurăm la fel.
Dar nu cu aceeași intensitate și nu în același moment. Ci când și cum simțim.
Avem un SUFLET.

Fizicul nostru are aceleași caracteristici, dar fiecare ne „desenăm” altfel.
Mentalul are aceleași coordonate, dar atât de multe variabile din care să aleagă.
Psihicul „izvorăște” din același loc, dar îmbracă atât de multe haine.
Sufletul are aceleași resurse, dar se alimentează din atâtea locuri.

Egali, dar atât de diferiți.
Diferiți, dar egali.

Fizic, existăm.
Mental, apreciem.
Psihic, reacționăm.
Sufletește, simțim.


Dar în final...

Suntem diferiți, dar egali.
Egali, dar atât de diferiți!...

 Binețe, cititorule!

dr. Edith Kadar
Arad, 20 mai 2013

luni, 12 octombrie 2015

MITUL CĂUTĂTORILOR DE ADEVĂR...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


ADEVĂRUL nu este un mit. 
Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. Este calea fiecăruia spre desăvârșire. Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”.
Este esența ta.

Înainte de a începe să citești, nu uita să pornești muzica pentru a te însoți printre rânduri.

Binețe, cititorule!

                       

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!... Este o obligație, o modă, un subiect preferat de discuții față în față sau pe paginile de socializare.

Și, să fie foarte clar. Nu se caută orice adevăr, ci...ADEVĂRUL !

Acela care face fiecare electron să graviteze în jurul nucleului fiecărui atom... Acei atomi care, adunați laolaltă, formează materia...Acea materie care croiește nemărginitul Univers...
ADEVĂRUL, care dă esență, consistență și culoare vieții.
Acel ADEVĂR care împiedică haosul, nebunia, noaptea permanentă a sufletului...
ADEVĂRUL care ne diferențiază, care ne înzestrează cu conștiința infinitului și cu conștiența limitelor umane...
Acel ADEVĂR, nici mai mult, nici mai puțin.

Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. Este dorința noastră de a...crește mari. Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.
Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.
Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!
E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Aceasta este una din informațiile fundamentale pe care o poartă ADN-ul fiecărei celule. E unul din programele de bază ce însuflețesc drumul nostru de la naștere la moarte.
Cu toții ne dorim ADEVĂR în viața noastră. Ne dorim o viață ADEVĂRATĂ.
Până aici totul e frumos.
Cele enunțate mai sus ne aseamănă, ne unifică. 




Realitatea este, însă, diferită. Este ceea ce ne  dă amprenta de unicitate.

Realitatea și adevărul meu sunt atât de diferite de realitatea și adevărul tău.
Fiecare credem că ale noastre sunt cele mai bune și mai valabile, iar aceasta este credința din care izvorăsc și care animă aprecierile, comparațiile și acordul sau dezacordul cu ceilalți. Este sămânța care sădește viitoarele alianțe sau conflicte, ”catalizatorul” armoniei sau al neînțelegerilor. Este ceea ce ne unește în legături indestructibile sau ne dezbină, în timp ce susținem cu tărie că vrem uniune, că ne iubim și ne respectăm unii pe alții.

Înțelegem și apreciem atât timp cât ceilalți intuiesc, îmbrățișează și se predau realității și adevărului nostru, personal.

De aici și până la a transforma totul în condiționare mai e doar un mic pas. Atât de mic încât este ignorat de cele mai multe ori. Mic, dar esențial. Este „buturuga mică” ce poate răsturna „carul mare” al iubirii, prieteniei și armoniei dintre oameni.
„Te iubesc dacă.....”
„Te accept dacă....”


Aceasta este TEORIA.
PRACTIC...

Fiecare își are propriul adevăr, în jurul căruia se țese o realitate proprie. Acel subiectivism  care unește sau dezbină.
Întâlnirea realităților individuale crează viața de zi cu zi, relațiile de familie, de colegialitate, de iubire, asigură înțelegerea sau crează animozități, conflicte puternice, murdărite de ură.



Ce anume înclină balanța spre armonie sau spre haos?

Armonia sau haosul din propriile noastre suflete.
Și ce anume le creează?

Concordanța sau discrepanța dintre ADEVĂRUL imprimat din naștere în ADN-ul nostru și adevărul pe care l-am adoptat și căruia i-am dat mână liberă să ne cizeleze viața.

Fiecare știm instinctiv ce anume e bine sau rău. Și totuși, de multe ori preferăm să fim surzi la strigătele ce vin din subconștient, și să dăm crezare „șarpelui” crescut la sânul nostru - mintea, ego-ul, cei mai mari mincinoși din viața fiecăruia. 

Mintea, căreia i-am permis să preia controlul de la suflet, creează realitatea confortabilă, acea lume în care te simți stăpân absolut. 
Și încet, dar sigur, penetrează puritatea cu care ne-am născut cu toții, creând senzații sau emoții care le înlocuiesc pe cele considerate că nu sunt de vreun ajutor. 
Iar acesta este doar primul pas spre „închisoarea” în care mergem de bună voie. Aceea a desprinderii de unitate, de Univers, de dumnezeire. Acea celulă în care ne credem invincibili, atotputernici, deținători ai adevărului absolut. Acea insulă unde ne izolăm de bună voie din cauza pustiului din sufletul considerat, de prea mulți, demodat. 

Nu putem fi identici. Nu avem voie să fim identici. Totul ar fi prea previzibil.

Atunci de ce îi judecăm pe cei din jur după chipul și asemănarea noastră, punându-le „ștampile” în frunte în cazul în care credem că nu îndeplinesc șabloanele noastre: prost, cretin, ratat, pupăză, imbecil, ș.a.m.d.?
Dacă toți ar fi după chipul și asemănarea noastră, ar trebui ca, la un moment dat, să existe în lume doar mini-noi.

Inima nu poate fi la fel ca ficatul sau ca rinichii. 

Fiecare e diferit în unicitate și nu își poate înlocui funcțiile doar pentru a face pe plac organelor vecine. Dar pot colabora în armonie, ceea ce aduce sănătatea întregului corp. Când 2 sau mai multe organe nu-și mai „vorbesc” și nu mai colaborează, apare boala la diferite nivele. Când inima și rinichii nu se înțeleg, apare hipertensiunea arterială. Când pancreasul s-a „îmbufnat”, apare diabetul. Când ficatul e „furios” și lucrează doar pentru el, apare ciroza sau hepatita, etc.

La fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor. Atunci când ne supărăm că cei din jur nu ne ascultă și nu ne urmează sfaturile (a se citi că noi nu ne ascultăm semnalele venite din suflet și din subconștient), ne lamentăm, ne victimizăm și, bineînțeles, ne îmbolnăvim, că doar nu mai suntem în armonie decât cu noi înșine, cu proprii noștri demoni.




Unii se trezesc în acest stadiu, stau de vorbă cu ei înșiși, realizează că drumul pe care au luat-o e incorect și încep să caute calea de întoarcere la „corpul” în care fiecare suntem celule ce asigură întregul, armonia, unicitatea. 
Iar căutările sunt ghidate de lumina acelui ADEVĂR pe care îl știm, îl intuim, dar am preferat să-l ignorăm pentru că nu aduce câștiguri materiale ci doar suferință și pierderi, în prima fază. Dar e vorba doar de o perioadă de „lepădare” de dependențele minții și ale ego-ului. Atunci apar vindecările considerate miraculoase. Atunci apar schimbările definitive și definitorii pentru structura noastră. 
Abia când înțelegem că nu noi trebuie să conducem, ci lumina ADEVĂRULUI săpat deja în codul genetic, abia atunci apare împlinirea, liniștea, armonia. 
Iar armonia cu noi înșine catalizează armonia cu ceilalți, cu Universul, cu Dumnezeu.

Alții, prea mulți din păcate, își găsesc scuze în loc să caute soluții. Pentru ei schimbarea e prea grea, prea neplăcută, prea...practică. Teoria sună mai frumos, mai confortabil. În plus permite să se găsească „țapi ispășitori” la neputințele auto-asumate. Și pentru ca cei apropiați să nu spună că n-au încercat să facă ceva, încep să urmeze tot felul de terapii, tratamente, cumpără cele mai sofisticate aparate și medicamente, fără a avea vreun moment altă intenție decât aceea de a demonstra că „nimic nu mai ajută”, că sunt pierduți, și că merită din plin ca cei apropiați să le fie „sclavii” ce le îndeplinesc ultimele dorințe...pentru următorii 167 de ani...


Mai sunt și cei care, din prea multă furie, au hotărât să nu mai facă nimic, să nu schimbe nimic, această lume crudă, inumană și in-dispusă să înțeleagă, trebuind să fie pedepsită. Cum? „Am să mor și veți vedea cu toții ce veți suferi!...”. Mda, iar marmota....


Nu pot să nu-i amintesc pe cei care se hotărăsc să-și caute calea cu hotărâre, cu mult fast și zgomot, pentru că toată lumea trebuie să afle ce fac ei. 

Este vorba despre cei care s-au trezit că trebuie să se alinieze la noile tendințe de primăvară- vară- toamnă- iarnă ale modei spirituale!
Sunt cei care, în loc să se retragă în liniște pentru a-și găsi calea, se alătură cu mult fast și tam-tam oricăror curente nou apărute, pe care nu le înțeleg, dar nici nu trebuie din moment ce au denumiri din ce în ce mai exotice și sună bine. 
Sunt cei care se înscriu cu frenezie și urmează zeci de cursuri, din care nu înțeleg nimic, dar nu asta contează din moment ce se pot lăuda la o șuetă că le-au făcut. Nu are importanță nici măcar că dau mii de lei pentru ca alții să le spună ceea ce ei au deja imprimat în ADN. 
Sunt cei care se entuziasmează „fără număr” la toate datele calendaristice care le pot stabili repere în existență. Cei care cred fără discernământ, doar pentru că asta le crează iluzia importanței apartenenței la turmă.



A căuta adevărul poate oricine.

A intui adevărul, pot doar câțiva.
Dar a găsi ADEVĂRUL, este apanajul celor puțini.
Nu pentru că cei mulți nu ar putea, ci pentru că nu vor să schimbe ceva în existența lor. Unii chiar preferă să moară decât să schimbe ceva.

În aceste vremuri tulburi, a spune că ești în căutarea adevărului a ajuns...trendy, un... must do!...



Căutarea ADEVĂRULUI este declarația de identitate a fiecăruia dintre noi, actul de apartenență la magia întregului, este certificatul nostru de naștere din mlaștina neștiinței, inconștienței și inconsistenței. 
Este dorința noastră de a...crește mari. 
Este afirmația noastră că putem, că există un mâine.
Este comunicarea cu Universul, ruga de a fi luați în considerare, speranța în așteptarea confirmării noastre.
Este tot ceea ce ne definește ca indivizi.

Este...FONDUL!
E esența care diferențiază forma gândirii de gândirea formei umane...

Căutătorii de adevăr nu sunt mit. Dar sunt prea mult ancorați în mental și în ego.


Căutătorii de ADEVĂR nu sunt un mit. Dar sunt puțini.


Mai sunt și cei care susțin sus și tare că au găsit adevărul și că îl dețin pe cel universal. Ca și cum ar fi dat de un izvor de apă și susțin că e a lor, iar ceilalți pot lua doar prin bunăvoința pe  care o arată. 

Cei care au intuit posibilitatea de a oferi propriul adevăr celorlalți, celor debusolați, sunt mulți, și ar fi doar un mit, dacă nu le-am acorda, noi înșine, puterea și banii de a ne spune cine suntem, din lipsa conștienței propriei puteri, propriului sine divin.

Dar cei care au găsit ADEVĂRUL dau valoarea și mențin echilibrul în Univers.


Adevărul tău nu-l vei putea afla din altă parte. Nu ţi-l va spune altcineva.
Nu căuta "salvatori" care să-ţi pună pe tavă ceea ce ţie ţi-e prea lene să vezi că există.
Caută-l. El există deja în tine, aşteptând să fie descoperit, recunoscut şi scos la suprafaţă.
Fă-ţi timp să stai la poveşti cu tine însuţi, să "sapi", să dai la o parte mizeriile adunate.
Găseşte "diamantul" din tine. Nu-l căuta în exterior sau în alţii.


ADEVĂRUL nu este un mit. Este informația vitală pentru care ai venit aici, pe Pământ. Este comoara bine ascunsă pe care va trebui să o găsești. 

Este calea fiecăruia spre desăvârșire. 
Este răspunsul la întrebarea „de ce m-am născut?”. 
Este ESENȚA ta!

Binețe și mulțumiri, cititorule!


dr. Edith Kadar
Arad, 31 ianuarie 2013

duminică, 11 octombrie 2015

EXCELENȚA TA, PRIN OCHII ALTORA...

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Fiecare din noi avem un domeniu din viață în care suntem excelenți. Indiferent despre ce ar fi vorba - un hobby, o muncă, o profesie, un gest -  acel ceva îl facem impecabil, rapid și fără efort.

Că ne-am născut cu o înclinație sau am dobândit-o pe parcurs, acea părticică din noi s-a mulat perfect pe personalitatea și traiul nostru zilnic, devenind parte integrantă a vieții.

Dar, ca o haină, acest aspect poate fi purtat cu fală, la exterior pentru ca ceilalți să o poată observa și bucura de ea, sau poate fi ținut ascuns, ca o lenjerie intimă, mulțumindu-ne doar noi cu „mângâierea” ei.

Este excelența care ne definește.

Binețe, cititorule!
Pornește, rogu-te, muzica și hai să povestim.




Am întâlnit de-a lungul vieții persoane excelente în plan personal sau/și profesional. adică persoane ce excelează în tot ceea ce fac, indiferent despre ce ar fi vorba. Lor le este foarte ușor să facă sau să fie ceea ce fac sau sunt la ora actuală, încât îți crează impresia că domeniul lor este floare la ureche pentru oricine.

Ei știu să cânte, să danseze, să gătească, să repare, să găsească soluții pentru orice, să citească mult, să facă cele mai sofisticate coafuri, etc. Și toate în aceeași zi, cu ușurința cu care alții beau apă. Pur și simplu așa sunt ei construiți.

Nu încearcă să impresioneze sau să demonstreze ceva; nu vânează banii, iar cuvintele laudative, de admirație, nu numai că nu le spun nimic, dar parcă îi și jenează.


Nu întreba un astfel de bucătar care este rețeta delicioasei mâncări pe care tocmai ai savurat-o, lingându-te pe degete, și câte grame a pus din fiecare ingredient. Va ridica din umeri pentru că a preparat totul din suflet, iar acolo nu există liste sau gramaje.

Dar, degeaba va încerca să explice asta; interlocutorii nu îl vor crede și își vor da singuri un răspuns pe placul lor: „e secret, nu-i așa?”.

Nu întreba un astfel de dascăl, cofetar, inginer, medic, pictor, actor sau orice alt artist în domeniul lui care este secretul lui, ce îl face atât de bun, sau cum reușește să își mențină valoarea, pentru că nu vei primi răspuns. Sau cel puțin nu pe cel așteptat de tine.

Este ca și cum ai întreba pe cineva; „tu cum respiri? de câte ori pe minut? cât durează inspirația? dar expirația?”, ș.a.m.d.


Totul face parte din ei, iar ei nu au nevoie de nici o explicație, de nici o definiție. Așa sunt!


În această situație, cei din jur care, deși muncesc înzecit și nu ajung nici măcar să facă ceva asemănător decât o imitație lălâie a ceea ce au văzut, își manifestă reacțiile în fața excelenței altora în trei feluri:


1.- Prima grupă, cei mai puțini, sunt cei care se mulțumesc să admire în tăcere, luând totul ca pe o provocare constructivă la adresa viitorului, și a ceea ce poate fi domeniul lui/ei de excelență.

Un sportiv de performanță poate fi sursa oricui de inspirație, prin disciplină, devotament, determinare, talent, detașare. Depinde ce vrea fiecare să vadă. 

2.- A doua categorie e reprezentată de fanii sau admiratorii declarați cu ale lor laude, declamații și lozinci mărturisite cu voce tare atât celui/celei pe care îl/o admiră, cât - mai ales - celor din jur, cunoscuți sau prieteni virtuali.

La aceștia  realitatea lor nu mai are, de multe ori, nici o legătură cu realitatea obiectului admirației, și nici cu realitatea la modul general.

Pentru fani admirația și declamarea ei devin scop în sine, un sens nou dat vieții lor proprii.

Iar de aici și până la perpetuarea exagerării nu mai este decât un mic și neînsemnat pas.

Ei nu își declară prețuirea exaltată pentru că admiră cu adevărat, ci pentru că declarațiile admirative deschid un nou capitol în existența lor fadă , și le dau acestora și vieții lor un nou sens, o nouă valoare.


Se poate ajunge și la constituirea de grupuri, mai mici sau mai mari, de admiratori - fan cluburi - iar membrii își vor pierde  vremea și zilele vieții discutând, divagând, înflorind subiecte care nu mai au nici o asemănare cu realitatea.





3.- A treia categorie cuprinde persoanele care, deși admiră în secret toate calitățile persoanei care face ca totul să pară ușor, orgoliul, mândria și neprețuitul lor ego îi vor împiedica să recunoască acest lucru, trecând în extrema cealaltă.


Sunt cei care urăsc profesionist, profund și natural, cârcotașii, comentatorii, cei care vor contesta orice, oricând și oricât. Nu contează, atât timp cât nu ei sunt subiectul din propoziție.

Ei habar nu au cum să facă un lucru - orice lucru - bine. Toată viața au suferit de „mediocrită cronică”, boală care îi condamnă să fie asemeni apei: incolori, inodori, insipizi, transparenți.

Nu știu și nu pot să iasă în evidență și să atragă atenția decât negând orice și pe oricine, și ridicând la rang de artă statusul de „Gică-contra”.


Pentru ei, până și soarele poate ajunge „nesimțit”; e prea luminos, prea cald, prea puternic, prea ascuns în nori sau absent noaptea, etc.


Pentru ei excelența este dată de capacitatea de a contesta, vocea ridicată împotriva a ceva, orice, devenind valoare în sine.


Ultimele două categorii au în comun faptul că nu știu pentru ce luptă, dar ce frumos e să lupți pentru ceva! Orice îți distrage atenția de la fadul, ternul și liniarul din viață.


Apoi, obiectul comentat sau persoana își pierd relevanța în fața patosului exagerat și exacerbat, discuțiile de dragul discuțiilor și argumentarea la nesfârșit pro sau contra devenind cauzele și valorile care îi fac să „ticăie”.



Indiferent că este vorba despre admirație sau ură, ambele categorii ajung să considere - într-un final - că persoana despre care discută va trebui să se supună lor, doar ei au devenit majoritatea hotărâtoare, nu-i așa?

Pot aminti, în treacăt, despre fanii isterizați ai vedetelor de orice fel, sau despre habotnicii și extremiștii oricărui domeniu al vieții, care se pot manifesta zgomotos. Asta este excelența lor.


Cunosc oameni care știu cel mai bine să iubească.


Am întâlnit persoane care sunt excelente în a urî, chiar dacă neagă vehement acest lucru, proclamându-se iubitori a tot ce mișcă-n Universul ăsta. Cu cât își urlă mai tare iubirea și bunătatea tuturor care vor sau nu să asculte, cu atât poți realiza că adevărul este exact la polul opus. Ceva ce este real nu are nevoie fală și laudă; pur și simplu există și completează omul.


Am cunoscut persoane foarte bune în plan profesional sau/și personal. Dar care au ajuns să își distrugă viața lor și pe cea a apropiaților din cauza celor ce cunosc mai bine cum ar trebui să fie, să se comporte și să facă în fiecare secundă a vieții lor.


Dacă ești una din aceste persoane, nu uita câteva reguli:

- nu vei putea mulțumi niciodată pe toată lumea;
- oamenii nu vor să-ți fie ție mai bine, ci lor, chiar cu prețul sănătății și vieții tale:
- dacă lași ca excelența ta să fie stinsă de mediocritatea lor, îți meriți soarta!
- dacă un cârcotaș de meserie reușește să te clatine sau să te doboare, înseamnă că nici măcar tu nu știi care este valoarea ta.

În definitiv nu trebuie să fim toți le fel, să gândim, să acționăm la fel și în aceleași domenii.



Ești individualitate creată cu un anumit scop. Liberul arbitru este numai al tău.
Respectă-l și respectă-te pe tine, nu aștepta asta din altă parte.
Recunoașterea este în ochii privitorului, după chipul și asemănarea lui.
Nu-ți pierde vremea și energia privind peste garduri străine, admirând sau urând pe cei care și-au găsit calea. Trebuie doar să descoperi ce anume te face să „ticăi” în viață.

Excelența e în fiecare din noi.

Caută-ți-o, pentru că o ai. Sigur! Ai găsit-o?

Tu în ce excelezi?


Binețe, cititorule, și-ți mulțumesc de companie!


dr. Edith Kadar

Arad, 21 mai 2014